Tag Archives: viata

De-a v-ați ascunselea cu timpul

Am un ceas care-a rămas setat cu o oră în urmă
De pe vremea când schimbatu-s-a ora de vară
Și așa l-am lăsat. Și îl las.
De fiecare dată când trec pe lângă el
Așa bucurie iluzorie mă-ncearcă
La vederea unei indicații orare mai mici.

Alt ceas, tot cu afișaj digital
Care functionează
Pe standardul de douăzecișipatru de ore,
Îl țin setat în contratimp cu perioada curentă;
Astfel, după sosirea prânzului,
În loc să afișeze ora treisprezece sau cincisprezece
Ceasul arată ora unu sau trei,
Iar după căderea mijlocului nopții,
În locul orelor două sau patru dimineața
Ceasul indică ora paisprezece sau șaisprezece.
De mare ajutor îmi este în nopțile în care
Una din multele-mi pasiuni mă ține treaz
Până când abia mai văd cu ochii,
Iar când îngrijorat mă uit să văd
Ce oră-a-dmineții prins-am încă treaz
Pentru a calcula ce lung sau scurt
Îmi fi-va puiul de somn,
Iluzia orelor de după-masă,
Văzute-n toiul nopții, înspre răsărit,
Mă liniștește.

La computer, situația e invers.
Am o tastatură cu display incorporat.
Mergea fără probleme pe vechiul calculator
Dar de când trecut-am la mac, softul
Care controlează ce apare pe display
Îngheață mereu.
Așa că, mai tot timpul, afișajul este static
Oprit fiind cândva-n trecut.
Probleme n-ar fi, doar că acolo
Îmi țin afișată ora curentă,
Atât în format numeric, dar și analogic.
Mare mi-e mâhnirea
Și trist impactul psihic atunci când
Duminica la ora șaptesprezece, de exemplu,
Îmi cad ochii pe display
Doar pentru-a vedea spre etalare
Ora optsprezece înghețată pe ecran
De cu-o seară înainte.

Când eram mic îmi făceam calendare
Pe care bifam zilele trecute
Și număram câte zile mai au de trecut
Până la vacanța mare.
Uneori lăsam o săptămâna întreagă
Să curgă în voie fără să bifez nimic
Pentru ca la sfârșitul ei
Să pot deodată să marchez
Cu semnul X, cu o cariocă roșie
Mai multe zile simultan,
Creându-mi așadar iluzia
Că timpul ar zbura mai repede.

Dar, oricâte-aș face eu,
Cum m-aș ascunde sau sau m-aș păcăli
De unul singur,
Pământul tot se-nvârtește
Și timpul tot mă găsește.
Degeaba joc eu baba-oarba
Fofilându-mă-n nimicuri,
Timpul știe dinainte unde am s-ajung
Și-mi iese-n cale
Ca un autostopist
Cu gânduri negre
Deghizat în păpușică.
Dar nu e niciun bai
Că știu și eu care-i e locul
Și la urma urmei
Ce-ar fi viața
Dacă nu ar fi jocul?

Mi-e dor să fiu viu

Mi-e dor de viață
Mi-e poftă de-a fi viu,
Mi-e poftă să sper, să visez
și să cred;
Mi-e poftă s-alerg.

Mi-e dor să am patos
în mine din nou
și-mpresie s-am că pot face ceva,
că pot aduce diferența.
Acea impresie atât de puternică
și vie și palpabilă încât
dacă o simți, devine reală.

Ah! Mi-e dor de cântecul vieții,
de clinchetul apei,
de calmul suflării,
de raza dimineții.

Ah, mi-e dor, mi-e dor, mi-e
așa de dor să cred.
Să cred din nou, să visez
și să sper,
S-alerg impotriva suflării
simțind că fac diferența.

Mi-e dor să fiu viu.

O zi interesantă

Cadavre zac pe stradă pe trotuarul negru, lucios și umed.
Sunt împins de colo-colo într-o vijelie rece.
Fără sorți de izbândă, păsările zboară cu-o singură aripă.
Vazele florarilor sunt tăvălite la pamânt, vărsându-și apa în bălțile străzii.

Când am plecat de-acasă am gasit pe jos, în fața blocului, un cablu UTP, mufat, de vreo 20 de centimetri lungime.
M-am amuzat și l-am luat. L-am pus în buzunarul hainei.
Aici la Victoriei, pe șina de tramvai, o monedă de 10 bani așteaptă să devină norocul cuiva. Am ridicat-o.

Furtuna mă îmbrățișează din toate direcțiile.
Mă simt exaltat. Este adrenalina probabil.
Oare să scriu toate astea? Poate ar trebui. Dar n-am timp.

Spumă fumurie acoperă cerul dimineții.
Gri, albastru murdar și oranj sălbatic. Norii s-au vopsit cu fard.
E întuneric, dar imi pun ochelarii de soare să-mi protejez ochii de vânt
Cobor cu teamă pe scările umede de la metrou.
Mereu mi-e frica pe scările gurilor de metrou, atunci când sunt ude. Mi-e teamă c-alunec.

In tunel e refugiu. Cobor pe peron.
Îmi cumpar un pachet de biscuiți de la automat.
Metroul vine. Mă grăbesc să traversez peronul spre capătul celălalt, unde sunt oameni mai puțini.

Mă urc în metrou. M-avânt spre interior cu viteză, pentru-a lăsa loc celor ce vin dupa mine.
În metrou e totul la fel. Aceleași gânduri ma năpădesc. Aceleași frustrări mă apasă.

O vampă blondă ronțăie un covrig. Îmi distrage atenția de la gândurile mele. Încep s-o studiez.
O geacă de piele maro acoperă parțial decolteul lăsat de bluza-i grena.
Sub ea, doi sâni mici și frumoși așteaptă să fie iubiți.
Dungă neagră în jurul ochilor, fard portocaliu pe obraji și ruj de culoare roșu închis.
Ochii-i sunt vii și sticlesc precum două mărgele mari maronii.
O clemă pe partea stângă îi prinde părul de lungime medie într-o șuviță. E sexy.
Covrigul e simplu, puțin ars pe laterale, presărat cu susan.

Cobori?” Îl întreabă pe tânărul din fața ei.
Căști albe în urechi, tânărul dă din cap afirmativ.

Ajungem la Aviatorilor.
Coborâți?” La rândul meu sunt întrebat de o femeie din spate.
Mă dau la o parte și-i spun că nu.
In fața mea o altă femeie blochează trecerea.
Poate vreți totuși să vă dați la o parte!!!“, vociferează tanti din spate spre tanti din față.
Aceasta se conformează, iar prizoniera coboară la timp.

În toată agitația, am pierdut-o pe blondă. La naiba. Vroiam s-o mai văd înainte sa coboare.
Se închid ușile. Mai am de mers o stație.
Totuși, astăzi metroul nu e la fel. Ceva e schimbat.
Eu sunt schimbat. Sunt bine. Sunt viu. Sunt creativ.

Spectacolul morții ce răvășește deasupra mă face să mă simt mai viu.
E totuși adrenalina.
E moarte. E viață.
Ar merge-o partida de sex. Dar cu cine? Și unde?
Poate cu blonda. Cobor la prima și mă întorc o stație s-o caut, îmi trece un gând.
Iluzie, n-ai s-o găsești!” realitatea mă trezește rapid.

Trebuie totuși să scriu toate astea. Banalul pe care-l trăiesc este interesant.
O zi de toamnă cu ploaie, vânt și frunze moarte. Și o blondă. Este banal. Este mult prea interesant să nu rămână scris.

Dar cum să scriu? Dacă ajung la birou voi fi pierdut deja toate cuvintele acestea.
Știu. La prima când cobor, mă opresc pe peron și scriu.

Ajung la Aurel Vlaicu. Cobor.
Merg împotriva curentului de oameni care se-ndreaptă spre scări.
M-așez pe-o banca. Îmi scot tableta și încep să scriu.

Oameni grăbiți trec pe lângă mine înainte și înapoi.
Le simt privirea care mă cercetează în timp ce scriu frenetic pe iPad.
Sunt o creatură nouă în peisajul lor citadin.
Un om care stă pe loc, pe peron la Aurel Vlaicu, și nu aleargă disperat spre birou.
Un om căruia nu-i pasă că pierde metrouri în ambele sensuri. Și care scrie. Ceva e ciudat.

Lângă mine șe așează o tanti. Scoate telefonul și începe să vorbească.
Ca un apucat fug repede pe scaunul din capătul opus al băncii.
N-o pot lasa să stea lângă mine să-mi tulbure gândurile.

Primesc un mail de la maică-mea. Nemulțumită că nu i-am dat niciun semn de dimineață.
Dau click să-l ascund. Mi se blochează tableta și pierd tot ce-am scris.
Mii de draci.
Sunt calm. Nu-mi permit să mă enervez, dacă mă enervez îmi uit gândurile și pierd momentul.
Deschid din nou aplicația de notițe și rescriu tot ce-am pierdut.
Mă chinui să rămân în aceeași stare, să nu uit cuvintele din gând. E ok, scriu repede.

E timpul să plec totuși spre birou. Să vedem ce mai găsesc de scris pe drum.
Simt totuși că îmi trece starea. Mă liniștesc. Era probabil adrenalina.
Sigur dacă m-avânt în vijelia de afară am să resimt senzația.
Inchid tableta și plec.

Ca niciodata, ies de la Aurel Vlaicu pe scările goale. Aglomerația este de mult ajunsă la birouri.
Ieșirile din metrou sunt ca trecerea prin Stargate – Poarta Stelara.
Trebuie să inhalez aer în plămâni exact înainte de-a trece prin vortex.
Altfel presiunea mă sufocă și nu pot respira.

Afară e frig, mă închei la haină.
Iohannis și Ponta se fâlfâie între doi stâlpi. Afișe mari pentru scopuri mărunte.
Dedesubt se fâlfâie un afiș al Facultății Lumina. Doar ei sunt destul de țăcaniți încât să-și pună reclama sub cele electorale. Smart marketing though.

Cadavrele continua să cadă. Mă lovesc pe umăr și în cap.
Simt adrenalina cum crește din nou și-mi dă avânt și-mi ridică spiritul.

Deasupra Mall-ului se înalță un abur alb. S-o fi ales un papă?
Le Pape des fous probabil, din Notre Dame de Paris.

Mă opresc în Mall să scriu și rândurile astea.
M-așej pe scaunele promoterilor de la Țiriac. Sunt oricum goale, încă nu a venit nimeni.
In Mall muzica încearcă să-mi zburătăcească gândurile.
N-o las. Mă concentrez și-mi țin ideile pe țeavă, ca să le pot nota.
Mai vine un email de la mama.
Il ignor, nu mai dau click. Nu vreau să risc să pierd ce-am scris din nou.

Ziua e într-adevăr cu totul și cu totul deosebită.
Nu știu de ce. E altfel. Este superbă.

Lumea în jurul meu parcă se deplasează cu-acceleratorul, iar eu mă simt de parcă stau pe loc și-asist la un spectacol pe care îl trăiesc totodată.
Observator în propriul film, ce poate fi mai bun de-atat?

Am intarziat 15 minute. E timpul sa plec iar, să merg la birou.

Traversez Transmalliada.
E funny, acum mi-a venit.

Afară o umbrelă roșie zace moartă. Iar a început…
Picioru-mi lovește ceva mic, care zboară inainte, se lovește de-asfalt, ricoșează și zboară-napoi.
Imi dau seama, era un arc. Unul mare.
Un centimetru jumăte grosime și 10 centimetri lungime.
E prea interesant să-l las.
Ma întorc și-l ridic de pe jos.
Suflu pe el cum zicea Călinescu Florin și îl pun în buzunar. Este interesant.

O tanti cu umbrelă roșie trece pe lângă mine.
Imi revine gândul la umbrela roșie, moartă, din față Mallului.
Anul trecut pe vremea asta am numărat 20 de umbrele moarte, într-o singura oră, când mergeam la muncă.
Atuncu lucram în altă parte.

Îmi contintui drumul spre job. Grăbesc pasul. Adrenalina scade.
Ma gândesc la Olivia, iubita mea.
Mi-e dor de ea, n-am mai vorbit cu ea de nouă ore.
Abia aștept să se trezească, să-mi scrie.

Mă aventurez în intersecția de la Barbu Văcărescu cu Fabrica de Glucoza.
Mereu e groaza aici. Mașinile parcă vor să te calce.
Alerg pe roșu ca să prind verde în partea cealaltă.
Ar merge aici un pasaj pietonal. Poate peste 30 de ani o să fie unul.

Traversez grăbit parcarea și ajung la firmă. Mă întâlnesc cu un un coleg.
Friguleșteanu!” mă salută cu umor. Intr-adevăr, e rece, dar doar când suflă vântul.

Intrăm în firmă.
Mă opresc pe coridor să mai scriu aceste randuri și apoi îmi voi începe ziua.
Una care a-nceput deja interesant.