Tag Archives: tren

Addendum la Jurnalul de calatorie – 10 August 2015

Ma duc sa intreb perosnalul localului cand este ultima telecabina inapoi spre cota 1400.
– Telecabina nu mai functioneaza!
– Pai bun si eu cu ce ma intorc?!
– Cu telescaunul!

Telescaunul este acea minunatie de scaun care se deplaseaza pe fir, in care sezi in timp ce esti la zeci de metri deasupra muntelui iar vantul intra pe sub pantalonii scurti si te racoreste pe interior.
– Nu poti sa aluneci de pe scaun, cand se clatina? intreb eu
– Pai nu se clatina.

Aveam de ales asadar sa cobor pe jos toate pantele abrupte pe care abia le urcasem sau sa cobor cu telescaunul. Frica mi-era parca de ambele, dar macar la telescaun nu mai trebuia sa muncesc pe drum si in plus eram si curios sa vad cum e.

Imi strang pletele in coada si imi fixez bine sapca pe cap, pun in rucsacel tot ce aveam prin buzunare, agat rucscacul de piept ca sa am spinarea libera sa stau pe scaun, imi iau inima in dinti si ma duc la statia de coborare. Ii spun omuletului de acolo ca e prima oara cand merg cu telescaunul si il intreb cum e mai bine, sa imi pun ochelarii de soare pe ochi ca sa nu ma bata vantul sau nu?
– Mai bine fara, ca de la zgâlțâială va pot cadea si ramaneti fara!

No bun, am aflat ca se zgaltaie…

Scaunele veneau si plecau continuu. Ma duc la locul de urcare, omuletul imi explica ce-si-cum fara sa se ridice de unde sedea si fara sa vina sa ma dadaceasca la urcare.
Cateva scaune trec pana imi iau inima in dinti si ma postez fix pe mijlocul pistei. Vine urmatorul scaun, eu indoi genunchii si cobor fundul spre scaun iar acesta ma ridica incet de la sol ca o lingura care scoate o cupa de inghetata dintr-un borcan.

Intind repede mana in sus sa trag bara de protectie asa cum mi-a explicat omul si imi inclestez mainile pe ea, avand grija nu care cumva sa scap bunatatea de toiag.

Primul sfert din drum l-am coborat cu ochii inchisi. Era mult prea infricosatoare imaginea alunecarii pe sarma cu picioarele in aer deasupra muntelui.
Aud in urma mea bucuria si surprinderea unui cioban care-si plimba oile cum incepe sa strige dupa ce trecut-am pe deasupra-i: “ploua cu ciucalata! Ploua cu ciucalata!”

Apoi am inceput sa deschid alternativ cand un ochi, cand celalalt. Ambii nu-i puteam tine deschisi. Imaginea monoculara era mai putin infricosatoare decat cea binoculara, 3D.

Trec pe sub stalpii de sustinere, scaunul se zguduie din toti rărunchii asa cum imi fusese spus.

Cam pe la jumatatea drumului am inceput sa privesc cu ambii ochi. Am vazut ca sunt ok si m-am relaxat.

Am ajuns inapoi la cota 1400 exaltat. A fost super experienta.
Adevarul este ca frica si emotia generata de ea trebuie imbratisate, acceptate si cucerite.
Stomacul cu ale sale crampe si tremur la frica se antreneaza si invata sa se bucure de prezenta lor, iar abia atunci omul incepe sa traiasca, sa fie viu cu-adevarat.

De la cota 1400 am ales sa incerc telegondola roz in detrimentul telecabinei pentru a vedea cum e. Foarte placuta a fost coborarea in cabina roz eleganta in care, pe tot drumul, am cantat.

Telegondola m-a lasat in cartierul Furnica, de unde am mai mers vreo patruzeci de minute pe jos pana in centrul Sinaiei.
Pe drum am avut timp sa ma gandesc care ar fi cea mai corecta din punct de vedere moral, fata de toiag, decizie vis-a-vis de ce sa fac cu el. Pana la urma am decis sa il iau cu mine sa continuam tovarasia de drum.

Am ajuns inapoi in Sinaia ca un invingator, ca un luptator care a dus razboaiele sale si le-a castigat. Mergeam țanțoș cu pletele în vânt si cu toiagul in mana, placut obosit de toata experienta urcarii pe munte. Parca trecusera cateva zile de azi dimineata cand am plecat in sus.
Priveam oamenii cum ieseau din supermaket sau cum stateau la terase, ii vedeam cum se chinuiau pe pantele din fata vilelor unde erau cazati.
Parca stiau toti vitejiile pe care le facusem de-a lungul zilei si ma priveau cu admiratie si interes.

Inapoi in centrul orasului fiind crestea in mine senzatia ca ceea ce avusem de facut in Sinaia am reusit sa fac si ca timpul era acum sa plec mai departe. Voisem sa ma intorc la cota 2000 sa ma bucur de linistea muntelui si asa am facut. Voisem sa urc pe jos pe munte, sa merg cu telegondola, sa merg chiar si cu telescaunul, recunosc, voisem de ceva vreme, si am reusit sa le indeplinesc pe toate.

Doar drumul era cel care ma mai chema acum.
Mi-am scos repede tableta din rucsac, am cautat cazare si bilet de tren si am plecat glonte la gara. Niciodata sentimentul despartirii de un oras frumos nu a fost atat de absent ca acum cand sufletul mi-era umplut de bucuria implinirii, de bucuria realizarii, de potenta cuvintelor “La revedere, Sinaia. Azi am facut ce am vrut”.

Priviri inapoi, regrete de plecare, ganduri ca as mai putea face ceva, indoieli vis-a-vis de petrecerea ultimei ore inainte de urcarea in tren – toate erau absente. Facusem tot ceea ce imi propusesem sa fac, ceea ce dorisem si eram linistit.

La sapte si-un sfert seara a venit trenul care avea sa ma poarte trei ore prin noapte spre locul de unde scriu acum aceste randuri: Sibiu.