Tag Archives: tot inainte

Jurnal de calatorie – 11 August 2015

Cu mare dificultate am deschis o jumatate de ochi si am inceput sa inspectez imprejurimile. Era limpede ca ceea ce vazusem mai devreme fusese numai un vis, intrucat nimic nu se regasea in imaginea care-mi era acum afisata.
O camera intunecoasa, cu draperiile trase. Un pat a carui cuvertura n-a fost data la o parte inainte de-a ma culca pe el. Un tavan inclinat deasupra capului si o paturica alba stransa la picioare, lasandu-ma dezvelit.
Unde mama dracului sunt? Si mai ales, ce naiba sta pe mine si ma apasa in halul asta incat nu pot sa ma ridic de pe pat? Si imi acopera si unul din ochi, cel pe care nu-l pot deschide?

Dupa vreo doua trei secunde, o idee incepe sa-mi gaureasca mintea ca un burghiu de un milimetru: “ce frumos a fost pe munte!”

Mai trec vreo cateva secunde timp in care incerc sa imi dau seama ce vrea subconstientul sa imi transmita. Intind cu greu mana spre ceas si-l privesc cu jumatatea de ochi deschis. E ora sapte fara opt minute, dimineata.

Imaginea e parasita de lumina si devine neagra.
***

Cu mare dificulatate am deschis o jumatate de ochi si am inceput sa inspectez imprejurimile. Era limpede ca ceea ce vazusem mai devreme fusese numai un vis, dar totusi parca mi-era cunoscut si ceea ce vedeam acum. Mi-aduc aminte tavanul care atarna deasupra capului meu, dar nu stiu de unde. Si plapumioara care in loc sa ma acopere sta ghemuita pe jos langa pat.
Dar mai ales, ce naiba e pe mine si ma apasa asa de tare iincat ma cufund in pat fara drept de elevare?

O idee incepe sa mi se roteasca in minte: “ce frumos a fost pe munte!”

Stau cateva secunde si-mi incrunt ochiul deschis in timp ce ma gandesc ce-o fi vrand subconstientul sa imi spuna.

Deodata imi aduc aminte: ieri am mers pe munte toata ziua, in Sinaia, iar seara am luat trenul si-am venit la Sibiu! Instantaneu realizez ca dihania care-mi statea-n spinare m-a urmarit inca din Sinaia. Asa oboseala n-am mai simtit de mult.

Ma uit la ceas, e sapte treizecisipatru. “Pierd timp de plimbare prin Sibiu” gandesc subit. Dihania din spate nu gandeste nimic. Imaginea se scurge iar in negru.
***

Deschid un ochi. Ma uit la ceas. E noua fara unsperezece minute.
O secunda ce trece.
– Ziulica mea de plimbare prin Sibiu!!! țip cu disperare si sar sus din pat. Dihania din cârca-mi cade brusc pe podea si se refugiază speriata sub pat.

Ma duc la baie, ma clatesc pe ochi si ii deschid pe amandoi. Imi imbrac repede hainutele si zbughesc afara.
Planul zilei include o vizita in centru vechi al orasului si apoi drumetie pana si vizita la gradina zoologica si muzeul satului.
***

In centrul vechi majoritatea magazinelor se deschid la ora zece dimineata.
Cativa sibieni adormiti isi deschid pravaliile acum, la noua si zece. Ii salut politicos in timp ce trec repede pe langa ei, țocăind cu toiagul pe piatra cubica de pe jos. Ma masoara de sus pana jos cu privirea si continua sa deschida obloanele magazinelor fara sa imi raspunda. Merg mai departe.

Imi propun sa petrec in centrul vechi doar atat de mult timp cat incapea-va pana la ora unsprezece, dupa care ma voi indrepta spre gradina zoologica. Ziua e totusi limitata in ore bogate in lumina, iar un obiectiv precum gradina zoologica sau muzeul satului necesita timp, prin urmare e nevoie de program si disciplina.

Evident ca nu respect nicio regula de utilizare judicioasa a timpului si merg peste tot pe unde ma poarta picioarele, prin centrul vechi, inainte si inapoi pe cat mai multe stradute. Imi cumpar cafea, placinta cu branza sarata, suc de portocale, apa plata rece.

In timpul invartelii pe vechile frumoase stradute din centrul vechi, aflu si misterul albinelor care nu mi-au dat pace in Sinaia: pe o straduță bătrână din inima Sibiului șade mândră Instituția Bancară “Albina”. No bun …

Intamplarea face ca exact in jurul orei unsprezece ma apuca plictiseala si decid sa pornesc in cautarea gradinii zoologice.
Ma postez in capul strazii pe care stiam ca trebuie sa imi incep calatoria si intreb la o dugheana unde e gradina zoologica. “Tot inainte” imi raspunde fata dinauntru. Cumpar o sticla cu apa rece, zic mersi si plec.
***

Dupa vreo jumatate de ora de mers, intreb o babuță de pe drum unde este gradina zoologica. “Tot inainte” imi raspunde. Zic mersi si plec. Pacat ca n-are o sticla cu apa, ca tare mi se face sete.
***

Mai trece o jumatate de ora, ajung in dreptul unei statii de transport in comun plina de calatori. Intreb unde este gradina zoologica. “Tot inainte” imi raspund in cor cetatenii. Zic mersi si plec. La apa nici nu ma mai gandesc.
***

Dupa vreo jumatate de ora ajung la o ramificare a drumului spre dreapta. O alee lunga marginita de arbori inalti, o padure care se vede in fundal si tot soiul de panouri indicatoare care indeamna vizitatorii sa pastreze linistea, curatenia si sa respecte natura.
In capatul ei se vede o poarta metalica si un paznic in fata-i. Parcurg repede aleea cea lunga si ma apropii de paznic:
– Aici e gradina zoologica?
– Nooo, mai aveti de mers … asa cam vreun kilometru.
– Incotro?
– Tot inainte! raspunde paznicul ilustrand cu mana dreaptă continuarea drumului principal pe care venisem pana la ramificație.

Eu incep sa disper. Sunt mai rău decat magarul din Shrek.
Parcurg in sens invers aleea ce-a lunga si reintru pe drumul principal. Nu merg nici zece minute si gasesc un indicator metalic pe care era desenata o sageata spre dreapta si pe care scria “gradina zoologica 900 metri”.

Cotesc la dreapta si vad pe trotuarul de vis-a-vis un mosulet care mergea in sens invers fata de mine. Strig inspre el si il intreb de peste drum:
– Spre gradina zoologica?
Mosul duce mana palnie la ureche si se uita mirat la mine.
– Spre gradina zoologica??? repet eu pe ton ridicat.
– Tot inainte! raspunde mosul si face semn cu mana indicand directia.
Oamenii astia stiu sa raspunda si altceva?! ma minunez in sinea-mi.
– Asta e pentru intrarea doi! continua mosul tinand doua degete la mana ca ochii de melc, pentru a confirma cifra rostita.
– Si cealalta intrare unde e? intreb eu
– Pe unde ati venit, tot inainte!
Eu pierd orice contact cu logica si ratiunea.
– Si pe care e mai bine s-o iau? intreb disperat
– Acuma daca sunteti aici, mergeti spre asta! raspunde dojenitor mosul aratand din nou semnul ochilor de melc cu mana dreapta.
***

***
Maimuțele lipseau cu desavarsire din custi, care pareau a trece printr-un proces de amenajare / renovare. Intr-una din ele, doi muncitori cocoțați pe o scara stropeau cu apa iarba din interior si incercau sa fixeze o plasa verde de niste fire de sarma.

In spatele meu, un baiat si o fata incepeau, tinandu-se de mana, sa parcuga traseul gradinii zoologice. Intrucat afisul de la intrarea aleei pe care mergeam informa vizitatorii ca zona in care urma sa intram adaposteste custile felinelor, maimutelor, papagalilor si reptilelor, fata il intreaba pe baiat:
– Oare unde or fi reptilele?!
Baiatul ii raspunde:
– Uite acolo doi crocodili
– Unde?! intreaba repede fata rotindu-si capul in toate partile. Si eu incep sa ma uit de jur imprejur sa vad unde-s crocodilii.
– Uite acolo, in verde!
– Unde?! intreaba cu nedumerire fata. Aceeasi nedumerire ma cuprinde si pe mine.
– Uite acolo, raspunde baiatul, cu furtunul in mana! si arata spre muncitorii de pe scara, imbracati in salopeta verde.

Fata incepe sa chicoteasca, eu injur in barba “bine c-am cazut si eu in plasa” …

Mai tarziu ajung sa vizitez si camera reptilelor unde, printre tot soiul de minuni cu piele lunecoasa era si un animalus pe-a carui cusca scria: “Crocodilul cu platosa”.
Ma duc repede la geam sa-l privesc doar pentru a gasi in interior un bazin cu apa din care statea cu ochii bulbucati si scosi deasupra nivelului o șopârliță de maxim treizeci de centimetri lungime, care da, aducea a crocodil, dupa coada, botic, trup si etc. Dar era suficient de mic incat sa incapa intr-o sticla de alcool, nicidecum nu era pe-atat de fioros pe cat titlul impunator de pe cusca ar fi lasat impresia (auzi tu, “crocodil cu platosa” viermisorul asta mic).
Statea in apa cuminte fara sa se miste, parca asteptand sa se umfle si sa creasca mare.
***

Ca de obicei, cele mai interesante animale precum felinele sau lupii, dormeau cine-stie-pe-unde prin fundul custilor incat nu le vedea nimeni. Cel mult o coada sau o labuță se vedeau pe ici pe colo, spre marea exaltare a vizitatorilor.

Ursul se invartea literalmente ca un leu in cusca, suplinind astfel protagonistul principal.

Singurele vietati care erau active erau o mana de gaini si cocoși care faceau zarva mare in cusca lor.
Camila statea obosita pe genunchi si molfaia alene ceva. Se incorda toata din cand in cand, se cutremura din toate incheieturile, dadea impresia ca urmeaza sa se ridice in picioare, toti vizitatorii isi armau camerele de fotografiat si se pregateau sa o pozeze de-ampicioarelea, dupa care se desumfla la loc si ramanea ingenunchiata pe pamant, spre dezamagirea oamenilor.

Lama se scarpina pe spinare de tot ce putea: gardul de sarma, copacul din cusca, țărâna de pe jos. Imprastia un praf si-o mizerie de jur imprejur si in afara custii, spre bucuria stupida a privitorilor.

Custile porcilor mistreti, cailor si taurilor erau ultimele in ordinea vizitarii, dar fiindca erau in reconstructie aveau doar oameni inauntru.

M-am simtit foarte placut inauntru si plimbarea prin gradina a fost nemaipomenit de frumoasa, dar m-am saturat asa de mult de cupluri si parinti cu copii care viziteaza impreuna obiective turistice, in general, si se cearta intre ei pe temele universale: “Unde te uiti?! Uita-te aici”, “Hai ca pierdem timpul, unde te duci?!”, “Hai tati ca-i tarziu, lasa ca mai venim”, “Nu asa, vezi ca tii mana pe obiectiv, vezi ca nu faci bine” etc.
***

Ma opresc la terasa din lateralul gradinii zoologice si-mi cumpar patru mici si o sticla cu apa. Imi propun sa ma plimb dupa masa pe aleea din lungul lacului, inainte de-a pleca spre urmatorul obiectiv.
Intreb pe fata de la terasa cum pot ajunge la muzeul satului, pe jos, din locul unde eram acum.
– Tot inainte! raspunde fata aratand cu mana spre aleea din lungul lacului.

Astazi e in mod oficial Ziua “Tot inainte!”
***

Inauntrul muzeului satului, soarele dogoritor soarbe fiecare picatura de apa din mine pe care reuseste s-o stoarca. Vad un furtun care strabate niste gradini si trece pe sib niste case si ma intreb daca nu cumva o fi transportand apa. Ma iau pe urma lui si ajung la o curte frumoasa plina de flori in interiorul careia o tanti in varsta statea cu o stropitoare fixata la capatului furtunului si uda gradina.
– Nu va suparati, aveti cumva un pahar cu apa? intreb eu cu gatul secat.
– Am, dar trebuie sa merg inapoi, spune batrana si imi indica prin privire casa aflata la sapte metri in spate. Asteptati sa termin ca mai am un pic de udat si va aduc, ca e drumul lung.
Eu casc ochii cat cepele in timp ce masor vizual distanta dintre casa si baba, apoi dintre baba si casa. Sunt doar sapte metri!!!
Of, unde-i parintele Nectarie de la schitul Sf. Ana care mi-a dat cu-atata drag un pahar cu apa cu o zi in urma?
– Ma asteptati, da? intreaba batrana.
– Da, da! spun eu in timp ce ma indepartez si imi continui calatoria prin muzeul satului.
***

Norocul mi-a suras si dupa nici zece minute de mers cu limba scoasa am gasit o terasa in interiorul muzeului. Grabesc pasul si cer vanzatoarei doua sticle cu apa. Pe una dintre ele o golesc dintr-o sorbire, iar pe cealalta o pastrez pentru drum.

Dupa inca doua minute de mers, gasesc o cismea din care sarea saltareata o apa rece si cristalina.
– Smecherii, si-au amplasat strategic terasa inaintea cismelei! rostesc in gand si merg si ma uda de la cismea din cap pana-n picioare, ca un ratoi.
***

Trec printre niste casute aflate in proces de renovare, la portile carora se odihneau cativa muncitori. Ii salut dand din cap in sus si-n jos. Muncitorii se uita la mine impasivi si nu raspund. Imi masoara de sus pana jos toiagul si continua sa taca. Merg mai departe fara reactie. In spatele meu ii aud cum isi spun unii altora: “Doamne fereste!”. A ramas un mister.
***

Urmatoarele ore le-am petrecut intr-un taram de vis. Am urmat toate potecile si caile pe care m-au plimbat picioarele. Muzeul Satului din Sibiu este unul dintre cele mai mari muzee de gen din Romania, am inteles, cu 12km de alei in interior. Am mers pe poduri din lemn care saltau sub greutatea-mi, am urcat zeci de scari spre pridvoarele caselor sau interiorul morilor de vant, am mers pe drumuri asfaltate, alei pietruite, carari batatorite.

Aproape de ora de inchidere ma aflam inapoi la poarta dintre muzeu si gradina zoologica.
Am plecat bucuros si implinit de timpul petrecut atat de placut in mijlocul naturii, superba ca intotdeauna.
***

Intoarcerea in centrul Sibiului am facut-o pe jos, “tot inainte”, evident, pe aceeasi strada lunga pe care mers-am de dimineata, dar schimband la primul sens giratoriu directia si alegand o continuare mai lunga, ocolitoare, dar noua pentru mine. Prefer de cele mai multe ori un drum lung dar pe care nu l-am mai vazut in detrimentul unui drum cunoscut si putin mai scurt.

Imi cumpar un sandvich si o sticla cu apa de la un magazin. Merg in Piata Mare doar pentru a gasi toate bancile ocupate. Cu greu gasesc un stalp cu piedestal pe care sedea o familie formata din tata, mama, doi copii si-o matusa si pe care mai era loc si pentru mine.

Ma asez, deschid sticla cu apa, sorb cu repeziciune cateva inghitituri si apoi ma pregatesc sa mananc sandwich-ul, desfacand pe jumatate eticheta-sigiliu.

– Tati, ce-ai facut aici? intreaba cu glas ardelenesc tatal pe unul dintre copii, care statea pe burta, pe piedestalul de piatra. Copilul evident ca nu zice nimic, iar tatal isi continua intrebarea in timp ce atinge cu degetul fundul copilului:
– Ai facut piș?

Eu incremenesc in asteptarea verdictului final. Hotarați-va oameni buni ce se intampla acolo, ca sa stiu daca mai deschid sandwich-ul asta aici sau o iau la fuga.

In urmatoarea secunda, tatal isi afunda nasul in fundul copilului si adulmeca. Pesemne o metoda parinteasca de-a sonda in mod neinvaziv ce se petrece in dedesubturile scutecelor.
Isi scoate apoi nasul si continua spre copil:

– Tati, de ce n-ai spus ca faci caca?
– Sa stii ca n-am niciun scutec la mine. Nici in masina nu am. intervine repede si sec nevasta spre soț.
– Dar cu ce îl ștergem? intreaba retoric matusa
– Imi trebuie un scutec. declara pe ton chirurgical tatal.
– N-am nimic, n-am nici macar un servetel, raspunde din nou mama.

In tot acest timp, copilul statea pe burta pe piedestalul de piatra, cu fundul in sus, ca un sfant potir pe altar la care se uitau si se minunau toti.

Mie mi s-a rupt filmul la “caca”. Am lipit eticheta-sigiliu la loc pe ambalajul sandwich-ului si am tulit-o cat am putut de repede.
***

Acum clopotul unuia din turnurile centrului vechi anunta ora zece seara. Am petrecut ultimele doua ore scriind aceste randuri, pe o bancuță din Piața Mare.
Noaptea a coborat domol peste oraș dupa ce in prealabil s-a dat in spectacol un soare frumos la apus. Opt stâlpi înalți cu cate doua becuri portocalii lumineaza enigmatic intreaga piață.

Tălpile ma dor, picioarele mi-s moi, ochii-mi vad tulbure, dar sufletul mi-e viu. A fost o zi frumoasa.
E timpul sa ma indrept inapoi spre hotel. Dihania asteapta sa mi se urce inapoi in cârca și să ma turtească mai tare în salteaua patului.