Tag Archives: plaja

Un concert la Opera din Varna

Inca dinainte de a veni am aflat ca sambata urma sa aiba loc un concert la Opera din Varna unde aveau sa cante atat orchestra operei cat si doua grupuri corale.

Unul din obiectivele plimbarii de ieri a fost acela de a localiza opera si de a-mi procura bilet.

Dupa foarte putina cautare pe hartile google am gasit locatia si mi-am estimat un drum aproximativ avand ca punct de plecare hotelul meu si ca punct de destinatie Opera din Varna.
Cincisprezece minute dupa momentul de plecare, ma aflam in centrul vechi al orasului, in fata unei cladiri rosu cu alb, impozanta, nu ca marime, dar ca aspect si atitudine.

Merg spre intrarea principala strecurandu-ma, printre gardurile de sarma care delimiteaza zonele din centrul vechi in care se pun dale noi, doar pentru a gasi trei perechi de usi inchise. Afise in limba bulgara pe fiecare dintre ele, imi este foarte dificil sa inteleg despre ce este vorba. Pe unul dintre ele regasesc o pereche de numere care imi par cunoscute: 10 – 13, 14 – 19.
Imi imaginez ca este programul de functionare al casei de bilete, orientandu-ma si dupa cuvantul “kaca” scris deasupra lor. Ma uit la ceas: 13:20.
Fir-ar! Am nimerit taman in mijlocul pauzei.

Intrucat departe aveau de gand picioarele a ma purta in plimbarea-mi de ieri, am hotarat ca este mai bine sa petrec timpul pauzei invartindu-ma prin centrul vrchi al orasului, de jur-imprejurul operei, intrucat seara exista posibilitatea de-a reveni in zona mult dupa ora de inchidere.

Am plecat asadar in explorarea imprejurimilor. Un parc micut dar vesel in apropiere, marginit de un gard in fata caruia erau asezate o sumedenie de tarabe al caror obiect de activitate pornea de la comercializarea de suveniruri la produse agroalimentare.
Imi cumpar doua amintiri sub forma de breloc de chei iar mai apoi ma las cucerit de casoletele cu capsuni si cumpar o portie masiva de capsuni mari, rosii, zemoase, gustoase si dulci.

Petrec restul de timp invartindu-ma in jurul parcului, prin exterior, mancand capsuni din punga, apoi sezand pe una din banci si continuand sa mananc capsuni.

Trecut-a timpul repede si sincer, iar eu, vazand ca ceasul indica deja ora 14:05, ma ridic de pe banca si pornesc din nou spre intrarea principala a operei pentru-a-mi cumpara bilet la spectacolul ce-avea sa fie a doua zi.

In dreptul usii, in interior, o doamna. Indic un gest sugestiv cu mana, invartind-o prin aer, pentru-a intreba daca este deschis, daca se poate intra. Imi zambeste si deschide usa.
Salut respectuos in limba engleza si spun ca as dori sa cumpar un bilet pentru spectacolul din seara urmatoare, “Gala concert” dupa cum era tradus titlul in limba engleza.

Imi confirma ca spectacolul urmeaza sa fie in seara zilei urmatoare si imi spune ca nu este nevoie de bilet. Intreb mirat daca intrarea este gratis si-mi confirma.
Cu oarecare strangere de inima si usoara descumpanire, parasesc treptele intrarii principale a operei din varna, necajit ca asteptarile mele originale – a-mi cumpara un bilet – nu au fost indeplinite si cumva temator de soarta unui spectacol a carui deschidere si intrare este libera.

O noapte si o dimineata se rostogolesc peste frumoasa si cetoasa Varna, aruncand deasupra-i picuri de ploaie, valatuci de ceata si fum, nori aflati in plimbare, zgomot de talazuri care se frang in nisip si aer deschis si placut numai bun sa insufle viata in verzii, falnici arbori din fiecare strada.

Orele traite mult dupa caderea mijlocului noptii si-au platit factura in dimineata urmatoare cand ochii i-am deschis cu greu abia spre ora noua jumatate.
Un dus caldut sub presiune, o pereche de pantaloni scurti, adidiasi si sosete albe si un tricou alb fara maneci si am fost gata de o noua plimbare. Rucsacul adapostindu-mi camera foto si mini-trepiedul in spinare si drum, doar drum si drum si drum in toate directiile si toate sensurile.

Printre obiectivele vizitate au fost vestigiile bailor romane. Usor gasitu-le-am dupa vreun kilometru de mers in zig-zag pe verzile stradute ale Varnei. Initial crezut-am ca sit-ul e inchis, orientandu-ma dupa gardul de fier inalt si masiv care marginea una din laturi si dupa lacatul ce fereca o usa din metal. Norocul meu insa avea sa-mi rada, intrucat pe latura diagonal opusa era intrarea principala, deschis larg, cu o casa de bilete infipta in poarta.

Am incercat sa-mi cumpar biletul de patru leva folosind o banconta de cincizeci de leva pe care o aveam in buzunar, dar casiera a-nceput a se vaita, aratandu-mi un pumn de vreo 8 banconte de doua leva si scuturand din cap. Mormai si eu in barba si scot din alt buzunar o banconta de conci leva, spre bucuria si surasul batranei casiere care imi inmaneaza doua bucatele hartie reprezentand biletul si o moneda de o leva drept rest.

Inaintea mea un alt turist, de etnie asiatica, tocmai ce-si cumparase biletul si incepea sa parcurga drumul amenajat spre vizitare.
Pornesc si eu pe-acelasi drum pana la prima bifurcare dupa care incep sa explorez ramasitele fostelor camere in care maretii romani faceau ciup-ciup. Ma las cuprins de insemnatatea zidurilor semidaramate, aceea ca, dupa peste o mie de ani, continua sa existe, chiar si in format partial.
Merg dintr-o camera intr-alta, trecand pe sub arcade.
Cuprind in palme bucatile de piatra, salutandu-le cu drag, lasandu-mi mintea sa ramana goala pentru cateva momente.

In camera de-alaturi, turistul asiatic, imbracat in costum, cu aspect elegant, statea drept si solemn, privind cu atentie inspre un punct. Fac un pas inapoi pentru-a vedea prin arcada prin care-l priveam spre cine se uita.
Un bat telescopic se intinde din mainile lui, indreptat inainte si-n sus, avand in varf o camera de fotografiat gopro, situata la vreo douazeci de centimetri de nivelul ochilor sai. Selfie! Acolo privea, atat de serios.

Continui sa ma plimb prin camere ajungand inapoi la intrarea in traseu, unde o scara din lemn, descendenta, avea sa-mi poarte pasii spre un tunel cu mai multe incaperi subterane, cu intrari in forma de arcade si captuseala din piatra.
Ating cu emotie pietrele, privind tavanul curbat al incaperilor subterane si imi imaginez focul ce ar fi ars cu secole in urma in incaperile acelea, pentru-a incalzi apa romanilor ce se-mbaiau deasupra.
Trec dintr-o celula intr-alta simtind parca in mine focul ce ars-a-ntrecut si ajung la captul tunelului unde se afla placuta informativa, care descria functionalitatea spatiului subteran. Pe acea placuta din bronz era frumos gravat, in trei limbi, bulgara engleza si franceza: “latrina”.

Se pare ca izul focului antic pe care l-am simtit a fost defapt umbra altui tip de nevoie.

Am plecat din fostele bai romane si mi-am continuat plimbare prin frumoasa Varna.
Zig-zag este putin spus pentru-a descrie cursul pe care pasii-mi l-au urmat.
Nici nu m-am obosit sa mai pornesc gps-ul pentru-a-mi marca drumul, mai mult ca sigur ar fi pierdut urma si as fi patit ca anul trecut cand, pe inregistrarea gps, aveam o linie dreapta intre doua puncte diametral opuse din Varna, semn al unei improbabile teleportari, in conditiile in care talpile-mi batura atunci treizeci de kilometri intr-o singura zi.

Soarele si-a schimbat vesmantul matinal intr-unul de pranz. Grupuri de nori albi au traversat albastrul cer in toate directiile. Banuiesc azurul cerului, asa cred ca era, dar nu pot spune cu exactitate intrucat norii despre care spun l-au acoperit integral toata ziua. Cam acelasi lucru si despre hainele maretului Soare, mi le imaginez doar, ca-n povestea cu-mparatul.
Cert este insa ca timpul a trecut si ceasul arata acum ora doua fara douazezi, dupamiaza. (Vorba vine, “cert”, ca si trecerea timpului e relativa, cred … )

M-am intors la hotel cuprins de oboseala cu gandul de-a ma odihni un pic in vederea adunarii resurselor enegetice interioare pentru alta drumetie si, evident, pentru participarea in chip de spectator la concertul de la opera.
Abia ce mi-am intins cei peste o suta si nouazeci de centimetri inaltime si inchis-am ochii, ca m-am si trezit trei ore mai tarziu. Numai bine sa ma pregatesc sa merg direct la opera.

Inc-un dus cald, ghetutze sport, pantaloni lungi, bluza rosie si haina de primavara-toamna. O borseta cu tableta, agatata de gat si umbrela in mana, am plecat spre opera.
Am calculat ca as avea douzeci de minute la dispozitie ca sa ajung cu zece minute mai devreme la opera, asa ca mi-am permis sa merg pe stradute intortochiate si necunoscute, bazandu-ma doar pe intuitia directiei de mers. Inainte, stanga, inainte dreapta, stanga, dreapta inainte, inapoi … cred ca m-am ratacit putin, dar tot am ajuns la opera, dupa nici zece minute.

Nu am fost prea incantat de premonitia asteptarii cu umbrela in mana, in ploaie, in fata operei, timp de o jumatate de ora. Noroc ca era permisa intrarea in hol. Acolo erau deja adunati vreo suta de spectatori, majoritatea trecuti de primele 70 de tinereti.
Lipsa de aer, spatiu inchis si cald … Am inceput sa transpir sub hainuta cu maneca lunga, ca un ou de paste, vopsit si pus la fiert a doua oara. Dar eram prezentabil, nu mi-am dat haina jos de pe mine fiindca as fi ramas intr-un tricou rosu cu maneca scurta – o aparitie lipsita de eleganta, m-am gandit eu, pentru un hol de opera plin de seniori.

Norocul avea sa-mi surada din nou si pe la sapte fara douazeci doua domnisoare s-au ivit din interiorul operei cu intentia de a deschide usile interioare care separau holul de zona de intrare efectiva in sala principala a operei. Usile se deschideau in sens pompieristic, inspre hol.
De-ndata ce multimea de spectatori a sesizat cea mai mica urma de intentie a fetelor de a permite accesul, navala s-a bulucit spre usi.

In partea cealalta, doua tinere fete. In partea astalalta, o gramada de batranei. La mijloc o pereche de usi care, culmea, aveau toata intentia de-a se deschide, doar daca nu erau impinse in sens invers deschiderii de catre spectatorii nerabdatori sa asimileze cultura ce avea sa prinda viata pe scena salii principale a operei.

Cateva nasuri turtite si vaitaturi mai tarziu si iata ca usile sunt larg deschise, date la perete si multimea intra repede, imbulzindu-se ca sinistratii romani la saltelele donate de Steven Seagal, in 2004. Prin multime, subsemnatul. Ochesc un scaun pozitionat aproximativ in centrul salii, si pe latime si pe adancime, si ma asez.

Trec minutele de forfota, reusesc sa fac rost de un program al serii, in limba engleza si ma bucur ca un copil la presimtirea spectacolului ce are sa urmeze.

Ah, nu am apucat sa spun, concertul, asa cum era botezat, avea ca tema implinirea a 1150 de ani de la Crestinarea Bulgariei. Avea sa cante orchestra Operei din Varna, corul de baieti al Varnei si corul Catedralei Patriarhale “Sf. Alexsander Nevsky” din Sofia.
Stiam asta inca dinainte de a veni, de cand am vrut sa-mi cumpar bilet, nu am aflat-o abia acum cand am facut rost de programul serii, dar abia acum mi-am amintit sa zic despre ce este vorba.

Concertul are 13 piese muzicale, prima sustinuta de orchestra simfonica, urmatoarele cinci de corul de baieti, iar restul de corul catedralei (nu vad viitorul, dar asa scrie in program).

Incepe. Un povestitor imbracat elegant, cu par grizonat, cu un clipboard in maini, deschide scena. Urmeaza orchestra care interpreteaza foarte frumos si emotionant, magistral chiar, rapsodia bulgara “Vardar”. Apoi orchestra paraseste scena si intra corul de baieti, vreo 30 de suflete, de la copii de aproximativ 5 ani pana la adolescenti de 20.

Intre fiecare piesa intervine povestitorul care spune cate ceva, in limba bulgara.
Fiecare pauza de aplauze dintre melodii si fiecare intrerupere imi fragmenteaza putin placerea unei povesti muzicale cursive, iar magareata cade chiar pe povestitor, inspre care indrept, fara sa vreau, un gand nu tocmai frumos: “ah, iar vine ăsta!”.

Nu mica mi-a fost surpriza cand, dupa cantecul al treilea sustinut de corul de baieti, prezentatorul nu mai apare.
Trece un moment, trec doua … corul de baieti impreuna cu doamna dirijor asteapta … sala genereaza inca un sir de aplauze pentru a sprijini asteptarea, dar nimic.
Doamna pianista, care da tonul fiecarei melodii, se ridica de la clapa, se duce in spatele scenei si revine dupa zece secunde impreuna cu povestitorul.
Doar Dumnezeu stie ce s-a petrecut. Concertul continua.

Segmentul muzical alocat corului de baieti este epuizat iar acestia coboara de pe scena. Au cantat exceptional.

Urca apoi pe scena corul catedralei. Fara sa ma pot abtine, imi trece prin minte o gluma rautacioasa pe care un carcotas ar spune-o copiilor din corul de baieti, la vederea corului catedralei: “acestia sunteti voi, peste 150 de ani”. Evident ca nu sunt carcotas si-mi pastrez rautatea in gand (si oricum nu stiu limba).

Intr-o maniera exceptionala, corul interpreteaza melodiile din program. Dirijorul, un om in varsta si cu o eleganta nativa, saluta cu mana pe inima fiecare ropot de aplauze.
Al treilea cantec interpretat de cor este aranjat chiar de dirijor, iar solistul este un baiat de vreo treizeci de ani, cu acelasi nume de familie ca al dirijorului. (Nu stiu, nu zic nimic fiindca nu ma pricep la nume – poate e doar coincidenta, habar n-am).

Inainte sa inceapa cantecul, inainte chiar sa-nceapa coristul care da tonul sa murmure melodia, dirijorul scoate un diapazon din buzunar, ii trage un bobarnac si-l duce repede la ureche. (Pe diapazon, nu pe bobarnac).
Din nou imi trece o gluma rautacioasa prin gand, de tipul celor pe care o țață le-ar spune, dar nu ma sperii, e doar o gluma la urma urmei: “ca ti s-o fi decalibrat urechea dupa doar trei cantece! Deh, normal, ca doar urmeaza sa cante gigea de baiat”.

In ciuda oricaror țațe si glume, băiatul canta exceptional iar corul pe masura.
Urmeaza inca un cantec de grup, apoi altul la care solista este o soprana. O voce subtire, deosebita, patrunzatoare. Canta de parc-ar fi un difuzor, nici nu-mi vine sa cred ce voce frumoasa iese dintr-un gat de om.

Calupul de melodii al corului se termina, iar prezentatorul invita pe scena pe Mitropolitul Varnei, care a fost, pesemne, spectator din balcon, sa rosteasca doua – trei cuvinte.

Pana la acest moment, concertul (toate partile cumulate) a durat 45 de minute. De la acest moment, Mitropolitul a vorbit (in limba bulgara, evident) inca 30 de minute.
La inceput, toata lumea asculta cu atentie vorbele parintelui. Chiar si eu, care nu intelegeam o boaba din cele ce spunea, priveam cu foarte multa atentie si interes inspre parinte.

Parintele poarta vesmant negru, cu mantie neagra pe umeri. O caserola din carton negru, cam cat o craticioara medie (fara coada sau toarte) pe cap. Un toiag negru, ca un monopied foto, lung si stralucitor, cu noduri aurite, in mana stanga.
Barba sa este lunga de vreo 25 de centimetri, cu fire țepene ca sârma, orientate inspre inainte. Arata ca un cod de bare, un șmoc de fire negre, apoi unul de fire albe, apoi doua de fire negre, iar unul de albe, inca unul de negre, alte doua de albe si in final inca unul de negre.

Fiecare cuvant rostit de bunul parinte se propaga prin firele-i țepene din barbă. Daca as avea un cititor cu laser nici n-ar trebui sa aud ce spune. As scana miscarea din varful firelor din barba si as obtine direct graficul undei sonore asociate.

Spectatorii incep sa se foiasca in scaune. Pe scena, in spatele parintelui, corul desfasoara miscari discrete de ridicare pe varfuri si balans pe calcaie. Dirijorul isi freaca palmele, agitat. Povestitorul priveste cu intriga (interes) spre parinte.
Urmeaza ultima frontiera: unii dintre spectatori isi scot telefoanele mobile si se uita la ceas. Apoi il fotografiaza pe parinte in timp ce vorbeste. Apoi isi fac selfiuri (nu uitati, vorbim despre oameni de peste saizeci de ani aici !!!)

Dupa vreo jumatate de ora, asa cum am zis, Mitropolitul isi termina monologul. Incheie cu un “Hristos a Inviat” la care toata sala (cu mine inclusiv) raspunde “Advarat a Inviat” (sala in bulgara, eu in romana). Acuma vorba vine, nu pot sa bag mana in foc ca asta s-a spus, dar am banuit, dupa energia de grup, ca acesta a fost schimbul de replici. Acuma, daca parintele o fi zis altceva, iar eu am raspuns cu “adevarat a Inviat” …. n-am de unde-a sti.

Dirijorul face semn corului sa cante o scurta piesa de inchidere ( douazeci de secunde ca lungime, poate).
Atata bucurie si viata in glasurile corului, la incheierea cuvantarii mitropolitului, nu s-a auzit in tot concertul.

Aplauze peste aplauze. Pe bune vorbind, chiar a fost un concert foarte frumos.
Scena se inchide, oamenii se ridica de pe scaune. Se reped apoi spre usi, sa iasa, cu-asa viteza, forta si panica de parca au fost tinuti cu forta inauntru.
Ma umfla rasul. Las, in ordinea “plecarii estimate”, oamenii sa iasa si ma strecor si eu afara.

Imi deschid umbrela si ma avant prin ploaie, pe strazile frumoasei Varne, spre hotel.

Pe drum ma opresc la restaurantul turcesc. Inghesuiala din interior imi aduce aminte de jocul “Zombie cafe” pe care l-am avut pe iphone cu ceva timp in urma. Acolo, intrucat gasisem un hack care imi oferea puteri depline in joc, puteam sa imi mobilez cafeneaua virtuala cu oricata mobila si oricate aparate vroiam. Nu puteam insa sa cresc suprafata cafenelei peste o anumita limita, motiv pentru care era o aglomeratie de nedescris.
Zombie cafe era cat pe-aci sa si devina restaurantul turcesc intrucat una din chelnarite a scapat, de pe tava pe care o ridicase, un cutit, care a cazut fix pe langa urechea unei cliente.
Aici am inceput sa scriu textul acesta.

Lasand gluma si picanteriile deoparte, a fost un concert fumos, cu o tema deosebita.
M-am simtit bine, ochii mi-au fost umeziti de emotie in timp ce ascultam melodiile cantate si sunt bucuros ca am fost parte din eveniment.