Tag Archives: noapte

Addendum la Jurnalul de Calatorie – 11 August 2015

Evident ca nu m-am dus la hotel. Doar nu-s nebun, in Sibiu fiind, in Piata Mare, la unsprezece noaptea, sa ma inchid intr-o camera mica de hotel.

Piața Mare este împărțită noaptea intre terase pline de turisti si cersetori care scormonesc țărâna dintre pietrele cubice ale pavajului dupa mucuri de tigara sau monede cazute.

M-am asezat si eu la o vesela terasa, mare si plina de turisti, majoritatea straini. Servirea din pacate este foarte lenta, chelnarii sunt pretutindeni si nicaieri, parca, totodata.

Un cersetor vine in dreptul terasei si se opreste in fata mesei la care sedeam. Se uita la mine, stabileste contact vizual cu mine, dupa care lanseaza atacul:
– Seara buna, domnule. Ma ajutati si pe mine?
Eu fac un gest cu mâna, ținând palma înălțată, un fel de “buna seara, stai acolo, lasa-ma in pace”. Omul intelege pesemne doar partea cu “buna seara” din raspunsul meu non-verbal si cu ochii sclipind si zambet pe chip repeta:
– Ma ajutati???
Eu repet gestul adaugand si o miscare scurta stanga-dreapta a mainii, semnificand “nu, vezi-ti de drum”.
Omul pricepe si pleaca inspre partea stanga-colt a Pietei Mari.
Din extrema dreapta a pietei vad un politist grasun si scund cum merge foarte repede cu pasi mari, cu o mapa neagra sub brat si traverseaza pe diagonala piata indreptandu-se spre zona de centru-stanga. In tot acest timp, cersetorul si-a continuat si el drumul aproximativ inspre aceeasi zona.
Ca un țintaș care ochește mult înaintea păsării astfel incat glontele sa intersecteze zburatoarea atunci cand va fi parcurs distanța până la ea, tot asa si politistul l-a interceptat pe cersetor in repsectiva zona de centru-stanga a pietei.
– Va rog sa veniti cu mine, se aude slab, din punctul in care ma aflam, vocea politistului care se adresa cersetorului.
– Da’ ce-am facut? intreaba omul ridicand din umeri
– Va rog sa veniti cu mine, repeta politistul si il invita prin gest pe cersetor spre sectia de politie.
Între timp au mai aparut in jurul celor doi o cersetoare cu doi copii si inca un politist.
– Da’ ce-a facut? intreaba nedumerita si curioasa femeia pe politist.
– Haideti si voi! Ordona politistul si ajutat de colegul proaspat sosit îi mână pe cei patru spre secție.

Am reusit sa prind un chelner si am comandat. Ceafa de porc la gratar cu cartofi prajiti si o limonada cu apa minerala. E unsprezece noaptea, dar ce mai conteaza? O fripturica e binevenita oricand.

Dupa vreo ora si jumatate de stat la terasa ma plictisesc si plec sa ma plimb prin noaptea asezata peste frumosul centru vechi al Sibiului.

Copii cersetori baleiaza fronturile teraselor intreband turistii asezati la mese “Da-mi si mie. Imi dai?” De-ndată ce îi văd, chelnarii îi fugăresc pe copii de-a lungul fiecărei terase. Cand o terasa se sfarseste, cursa este continuata de chelnarii de acolo si tot asa.

Alti copii marcheaza automatele de plata a parcării. Un tânăr merge sa isi plateasca parcarea si este intampinat:
– Nenea, imi dai si mie?
– D’abia ce ti-am dat! Lasa-ma!
– Hai nenea, imi dai?
– Bă, meri d’aci! N-auzi ca ti-am dat!
– Hai nenea, da-mi!

Este frumos Sibiul, atât ziua cât si noaptea. Am hoinarit pe strazi, pe scarile dintre Orasul de Sus si Orasul de Jos, in Piata Mare si in Piata Mica.

Am ajuns inapoi la hotel pe la doua noaptea. Am jupuit hainele jos de pe mine si m-am dus direct la dus. Cincisprezece minute mai tarziu eram in pat si dormeam bustean.

În așteptarea lui 105

Plec de la film, pentru prima dată în viață, înainte să se termine filmul … un gest de neconceput pentru mine și, totodată, o dovadă covârșitoare a calității scăzute a peliculei.

Îmi spun că n-are sens să iau un taxi fiindcă e încă devreme, e doar zece și zece seara și mai bine merg la autobuz.

Ajung în stație și mă pun pe așteptat. După nici cinci minute, văd cum se apropie un autobuz, fără firmă luminoasă pe care să-i fie numărul afișat. Mă încrunt, strâmb din nas, din ochi, din gură, doar doar oi reuși să citesc ce număr scria pe coala A4 lipită pe parbriz. Cu greu disting numărul 139.
Fac un pas înapoi pe refugiu resemnat. Autobuzul așteaptă cu ușile încă deschise în stație.

De undeva din spate, de departe, trei fete, în scara măgarului, se disting cu greu cum aleargă mai repede decât orice înspre autobuz. Pași mari, chicote, strigăte, fetele se apropie.
Cea mică alerga în capul listei, așa de repede și de ciudat, cumva dată pe spate, de parcă îi plutea trupul în aer, iar mai în față îi fugeau picioarele.

Ajunge asta mică în dreptul meu și, în viteza alergării, întoarce capul spre mine și întreabă din fugă:

– 105?
Fără să clipesc sau clintesc, răspund încet:

– Nu, 139.
Fata trage repede frâna de mână, cea mijlocie se bușește în ea, cea din urmă n-apucă să afle vestea și pune deja un picior pe scara autobuzului.

– Nu e, nu e! E 139! strigă repede celelalte două fete spre a treia, trăgând-o înapoi din autobuz.

Următoarele douzeci de minute le-am petrecut ascultându-le pe fete râzând și mirându-se și râzând iar între ele de cât de repede au alergat și, mai ales, după un autobuz care nici nu le-a fost de folos.

Următoarele douăzeci de minute au trecut ceva mai repede, în condițiile în care număram cu toții troleibuzele și autobuzele 139 care treceau prin fața noastră.

Un tip, foarte ciudat, a venit în stație și s-a postat în dreptul fetelor, foarte aproape de ele, admirând în mod evident posteriorul fetei mai înalte. Fata și-a tras gentuța care-i atârna pe umăr mai în față, cu un gest de protecție. Ciudatul continua să rânjească foarte deranjant (ca un om bolnav psihic) înspre fete. Eu fac un pas înapoi, să vadă toată lumea că sunt acolo și să am culoar liber spre fete și ciudat, caz că izbucnește vreun balamuc să-l pot controla rapid.

Alte douăzeci de minute au mai trecut, timp în care ne spuneam cu toții că ”Nu mai vine … ”. Ciudatul s-a tot învârtit, a dat târcoale, m-am uitat la el, s-a uitat la mine, s-a învârtit în cercuri tot mai mari și într-un târziu a plecat.

În locul lui, o gașcă de 4-5 țigani și țigănuși a umplut stația de autobuz. Un minut jumate poate a trecut până când au început să facă remarci înspre cele trei fete. Acestea s-au ingrămădit una în alta, tot mai tare și s-au dat mai înspre stânga, spre mine.

– De data asta, chiar am făcut-o! spune una

– Uite, cei de vis-a-vis iau un taxi!

– Daaa, însă noi nu luăm, spune cea înaltă râzând. Nu degeaba ne-am luat abonament, așteptăm mașina

– Păi și dacă nu mai vine și nu mai vine? întreabă speriată cea mică.

– Mai stăm, și dacă chiar e să luăm taxi, atunci sunăm. Adică nu luăm așa oricum, sunăm și chemăm!

– Da, așa facem!
Parcă discutau trei mâțe dintr-un desen animat …

După o oră (literalmente) de așteptare, în condițiile în care deja trecuseră 15 minute peste ora 23, mi-am zis în sine că nu mai are rost să aștept, 105 clar n-o să mai vină. Dar ce se întâmplă cu fetele, că dacă plec eu, mare zmeu și rămân ele cu țiganii …

Așa că-mi iau inima-n dinți și mă duc spre fete și le întreb până unde merg ele cu 105-ul. Îmi răspund că până în agronomie. Le spun că și eu merg pe-aproape, cu o stație înainte, la Aviator Popișteanu. Continui apoi spunându-le că mă duc să scot bani de la bancomat și apoi chem un taxi. Le invit să vină cu mine, dacă doresc.

– Ah, nu mai așteptați? mă întreabă grăbite.

– Nu.

– Păi bine, duceți-vă și scoateți și ne anunțați și pe noi și facem comandă.

Mama voastră de fricoase, îmi zic eu în minte. Păi ideea era să vă duc mai departe de țiganii de lângă voi, acuma în loc sa veniți cu mine la bancomat și să chemăm taxiul acolo, mă forțați să vă las singure aici, să merg, să mă întorc cu bani asupra mea și să chem taxiul taman în fața ăstora. No bine …

Mă duc până-n capul străzii, în intersecție, traversez, merg la bancomat, scot bănuții, îmi zic în sinea mea ”Aș putea să chem taxiul aici și să plec” dar n-am eu suflet să las trei fete în urmă. Mă duc înapoi în intersecție, traversez în sens invers, mă duc spre stația de autobuz unde cele trei fete și grupul de țigani așteptau mirați cu ochii roată întoarcerea-mi. Scoat telefonul mobil și comand un taxi de pe aplicația firmei la care lucrez. Primesc un răspuns prompt și le arăt fetelor display-ul telefonului.

Vine taxi-ul, oprește în față, fetele se înghesuie spre ușa din spate. Eu pun mâna pe mânerul portierei și dau să trag. Ușa încuiată. Futui! Mai trag o data – nimic! Taximetristul se prinde în cele din urmă și aud cum descuie ușa. Trag din nou. Una din fete îmi zice:

– Păi stai tu în față!

– Da, normal că stau eu în față, dar vă deschid ușa …. (moașe-ta pe ghiață, continui în gând, încerc să fiu gentleman …)

Se urcă fetele, mă urc și eu, demarăm. Schimbăm câteva vorbe în taxi despre capătul din Valea Oltului al lui 105 și cum la Casa Presei nu este depou, precum crezut-au fetele și apoi ne cufundăm în tăcere.

Șapte minute mai târziu, ajungem aproape de blocul meu. Îi spun șoferului să oprească mai înainte decât aș fi avut eu nevoie, tocmai pentru ca apoi să poată continua drumul ducându-le pe fete în Agronomie. Mă uit spre aparatul de taxat, îmi pregătesc discret bănuții în buzunar, iar când mașina oprește, scot mai multe bancnote, cât să acopere drumul meu, plus drumul fetelor spre cămin plus bacșișul șoferului și spun:

– Le duceți vă rog și pe domnișoarele unde doresc să ajungă?
N-apucă șoferul să zică ”Da” că din spate sar mâțele grăbite:

– Nu, nu! De-aici ne descurcăm și noi! O luăm pe jos!
Și până s-apuc eu să zic ”Ho bre! Stați calme, că nu vă taie nimeni” fetele deja țușt! afară din mașină, așa de repede de parcă ar fi avut trei uși la bancheta din spate.

Eu holbez ochii cât cepele, ce dreaq era să mai zic?! Nu puteam să sar afară din taxi și să le vâr pe fete înapoi, imaginează-ți scenă!
Mă uit la taximetristul care, cu banii în mână și eliberat pe cale naturală de obligația călătoriei, rânjea la mine cu patru ochi și treizeci de dinți. Acuma doar nu era să mă țigănesc cu el să-i iau banii înapoi, plus că nu asta era ideea. Zic ”bună seara, mulțumesc” și cobor și eu.

În procesul scoaterii banilor din buzunar și al ieșirii mele din mașină, mi-au căzut din buzunar trei monede de cincizeci de bani. Chiar le-am auzit pe asflat când coborât-am de tot. Acuma, după ce-am plusat bănuți taxi-ului (cu sincer drag, de altfel), doar nu era ca, înconjurat de trei fătuci, să m-aplec în patru labe, pe întuneric, cu lanterna în mână, ca să-mi caut cele trei monede … imaginează-ți scena, hahaha.

Sincer, chiar îmi pare rău, nu de alta, dar o oră cât am așteptat autobuzul în stație, m-am tot jucat cu monedele acelea …. m-am împrietenit cu ele … și-acuma stau undeva pe carosabil în față la Ciupercă, abandonate ca niște căței fără stăpân …

In fine, trei fete, trei monede, e ca-n basme.

Fata cea mai înaltă (și cea mai drăguță, nimic de zis), scormonește repede în gentuța pe care și-o proteja cu atâta grijă în stația de autobuz și scoate un portofel mare și mă-ntreabă cât să-mi dea. Eu mă fâstâcesc și spun cu jumătate de glas că nu trebuie să-mi dea nimic, că eu oricum veneam până aici (un fel timid și autist de-a spune: ”Bă mâțelor, am vrut să fiu politicos, să fac o faptă bună, trebuia să mergeți mai departe cu taxiul, așa acuma mă simt si ciudat”.

Fata a mai întrebat o data:

– Nu pe bune, cât să-ți dau?, la care eu la fel de ciudat am răspuns

– Eu chiar aici locuiesc! arătând cu mâna dreaptă undeva înspre … stele, că nu pot să fiu sigur c-am nimerit direcția blocului.

Am plecat rapid fără să mă uit înapoi, fără să le întreb dacă sigur se descurcă s-ajungă la cămin (vorba aia, să nu se topească de frică pe drum, la cât de temătoare erau).

În fine, o întâmplare ciudată în care probabil fiecare am părut la fel de ciudați în ochii celuilalt.

(Culmea, poate și ele stau acuma și scriu un text, la fel ca mine: ”Eram aseară în stație la 105 …”)