Tag Archives: digitalizare

Am uitat să mâzgălim

Cu ceva timp în urmă am fost coleg de birou cu un domn care a lucrat, printre altele, la realizarea multor filme românești de desene animate. Am încercat să învăț de la dânsul cât mai mult posibil în materie de realizare de filme, viață, etc, iar dumnealui era suficient de amabil încât să împărtășească cu mine tainele a ceea ce înseamnă să fii profesionist în domeniu.

Printre multele subiecte pe care le-am discutat a fost evident și desenarea propriu-zisă și tot ceea ce este adiacent procesului creativ cu finalizare grafică.

Mi-a povestit despre un desen pe care l-a realizat cu ani în urmă pentru un afiș, desen pe care l-a pornit de la o joacă pe hârtie cu creionul și pe care a continuat-o, dintr-o singură linie, într-o compoziție complexă printabilă pe format A3.

Îmi aduc aminte că l-am întrebat cum se pot gestiona momentele în care inspirația se poticnește iar ideile creative întârzie să vină (o situație aplicabilă nu doar la grafică și desen, dar și la scris etc) iar dânsul mi-a spus că pentru ca să desenezi trebuie să desenezi.

O exprimare simplă care îmi aduce aminte de regulile yoghine (când merg, merg; când respir, respir; când dorm, dorm; etc) și care reflectă realitatea.

A continuat cu o adăugire: ”pentru a desena ceva trebuie să desenezi altceva”, și mi-a povestit că pentru momentele în care nu avea inspirație, se apuca și desena absolut orice, își lăsa practic mâna să meargă pe hârtie și să deseneze ce vrea ea fiindcă, la final, din poate douăzeci de foi desenate și bune de aruncat la gunoi, sigur găsea una care să-i ofere un sâmbure de idee bună de dezvoltat.

Această poveste mi-a spus-o cu intenție de sfat și nu doar pentru desene ci și pentru creație literară; pentru ca să scriu, mi-a recomandat dânsul, să port la mine mereu un carnet pe care să-mi notez absolut orice idei îmi vin și să scriu, oricând am ocazia, absolut orice, pentru a-mi alimenta motorașul de creație.

Săptămânile trecute trebuia să realizez arhitectura unui sistem informatic (programare) și aveam de scris și o poveste cu personaje asupra căreia trebuia să mă gândesc și să îmi las imaginația să ofere o versiune cât mai interesantă a poveștii păstrând însă realismul acesteia.

Deși nu pot spune că eram blocat, ideile veneau mai încet decât de obicei și dintr-un motiv sau altul, declicul acela care declanșează o avalanșă de idei și procese creative nu se producea.

Mi-am adus aminte că în anii copilăriei mele toată activitatea mea se concretiza pe foi de hârtie. Desene în creion de la 3 ani, pictură în acuarelă de la 4 ani, învățarea alfbatelui la un an și unsprezece luni de pe niște cartonașe scrise de mama, copierea din ziare la 3 ani, scrierea de poezii de la 7 ani, apoi școala, compunerile, mai târziu schemele electronice studiate din reviste și cărți sau create de mine, (mai întâi pe hârtie și apoi aduse la viață pe plăcuțele de circuit), iar puțin mai târziu informatica pe care la început am studiat-o din cărți.

Și-acum mai am prin arhive caiete sau tomuri de foi pe care le-am folosit cu ani în urmă și pe care am scris, amestecat, cateva versuri dintr-o poezie, am desenat schema electronică a unui redresor + stabilizator de tensiune, am scris cateva instrucțiuni de cod în C++ și am desenat ceva artistic în stilul meu. Toate pe aceeași coală, pe colțuri diferite, amestecate, întrepătrunse, îmbinate.

De vreo șapte, opt ani încoace activitatea mea s-a mutat aproape exclusiv în interiorul computerelor. Fie că este vorba de programare, de grafică digitală, de creație vizuală digitală, de creație literară sau studiu și lectură. Birourile mele s-au umplut treptat cu sisteme multi-monitor, tastaturi programabile suficient de mari încât creează impresia unor panouri de comandă din turnurile de control ale aeroporturilor, mouși 3D cu cate 12 butoane programabile care te duc cu gândul la joystick-uri, tablete grafice și multe alte drăcii și gadgeturi conectate și interconectate. Foile de hârtie au dispărut de pe birou … Rodul muncii și creativității mele a fost convertit în mod transparent într-o serie binară de 1 și 0 care trăiește acum numai în realitatea virtuală (fără a lua în calcul printurile).

În secundele de lentoare a procesului creativ care ar fi trebuit să se ocupe de realizarea arhitecturii acelui sistem informatic despre care am scris câteva paragrafe mai sus, gândurile mele zburau aproape automat spre povestea pe care vroiam s-o scriu, dar spre neumulțumirea mea, nici personajele din poveste nu erau încă pregătite să ofere spectacolul vizual imaginar pe care să-l descriu în scris. În timpul acesta însă, mâna mea dreaptă căuta parcă printr-un reflex ceva care-i lipsea. Se tot plimba pe birou, în fața tastaturii și încerca să lase urme pe suprafața lucioasă a lemnului, parcă țipând că are nevoie de ceva, de cineva, pe care nu l-a mai avut de mult (să nu ne gândim la prostii; pe bune, stop laughing!).

Aducându-mi aminte parcă prin farmec de copilăria mea, mi-am dat seama ce anume îi lipsea mâinii mele și întregului meu proces creativ: coala de hârtie pe care să mâzgălesc.

De când mi-am mutat aproape integral munca în interioriul computerului, am uitat să mâzgălesc. Poate că acele linii aparent fără nicio logică, acele mâzgălituri pe o bucată de hârtie, pot fi considerate la prima vedere ca fiind apanajul unui munci (sau pierderi de timp) concretizate pe hârtie (elevul care se plictisește în clasă, rebusistul care nu găseste rezolvarea etc) dar în realitate mâgălirea este un instrument ajutător care stimulează procesul creativ. Cel puțin la mine, dar judecând după principiul că în general oamenii se pot asemui și grupa, mai mult decât probabil acest mecanism este valabil și la alții.

Această mâzgălire este cea despre care îmi povestea și bunul meu prieten pe care l-am amintit la începutul acestui text. Această mâzgălire este cea la care mă întorceam mereu ca la o mare albastră (din cântecul original, nu remake-ul oribil pe care l-am auzit la radio zilele trecute) atunci când eram mai mic și nu aveam încă un computer.

Așa că mi-am luat o foaie de hârtie pe care am asezat-o pe birou între mine și tastatură și un creion. Deja palmele îmi transpirau de nerăbdare să mângâie din nou, ca pe-o iubită fragilă și slabă, coala de hârtie. Inevitabil a apărut și emoția unei întrebări: ”oare mai știu, mai pot să mâzgălesc?”.

Dar mâinile nu cunosc emoția. Ele nu știu ce înseamnă frica. Doar mintea este cea care dă naștere și amplifică aceste sentimente negative. Doar mintea este cea care îți poate face mâinile să tremure și genunchii să facă ”cioc-cioc!” unul de altul. Mâinile în schimb își stiu treaba și ce au de făcut. Iar mâinile mele, care în copilărie au desenat și pictat așa de mult, care au scris vesuri și proză pe orice bucată de hârtie, care au meșterit, șurubărit, traforat, sculptat, gravat, montat piesuțe electronice pe cablaje din textolit placat cu cupru, cântat la pian, modelat plastilina și multe alte nebunii, după câțiva ani de abstinență, au îmbrățișat foaia de hârtie și au început să mâzgălească de parcă nu s-ar fi oprit niciodată și de parcă nu a existat nicio pauză. Da, încă mai pot și încă mai știu să mâzgălesc!

Am început simplu, cu câteva linii curbe îmbinate într-o montură spațială, apoi am desenat câteva dreptunghiuri pe care ulterior le-am legat de liniile curbe după care am început să fac niște moștrofonți mici pe care îi consideram a fi personajele din povestea pe care vroiam s-o scriu, iar mai apoi am desenat cateva dreptunghiuri și cercuri care erau elementele din arhitectura sistemului pe care trebuia să-l programez. În numai vreo oră coala de hârtie s-a umplut de mâzgălituri, cifre, cuvinte, puncte, linii și idei, una generând-o pe cealaltă și tot așa.

La sfărșitul zilei aveam arhitectura sistemului proiectată și gata de implementat în cod, iar liniile de bază ale poveștii mele și direcțiile pe care personajele vor merge la început, stabilite. Da, atât de important este să mâzgălesc și atât de repede se vâd rezultatele.

Dacă aș fi doctor de imaginație, aș prescrie oricui se află în pană de inspirație cate-un flacon de mâzgăleală pe care să-l ia ca pe vitamine fiindcă, așa cum mâncarea de astăzi devine tot mai lipsită de substanțe nutritive și tot mai plină de chimicale și uităm să ne hrănim (și nu doar să mâncăm), la fel și în ceea ce priveste munca uităm să fim creativi și uităm să mâzgălim.