Tag Archives: cota 2000

Addendum la Jurnalul de calatorie – 10 August 2015

Ma duc sa intreb perosnalul localului cand este ultima telecabina inapoi spre cota 1400.
– Telecabina nu mai functioneaza!
– Pai bun si eu cu ce ma intorc?!
– Cu telescaunul!

Telescaunul este acea minunatie de scaun care se deplaseaza pe fir, in care sezi in timp ce esti la zeci de metri deasupra muntelui iar vantul intra pe sub pantalonii scurti si te racoreste pe interior.
– Nu poti sa aluneci de pe scaun, cand se clatina? intreb eu
– Pai nu se clatina.

Aveam de ales asadar sa cobor pe jos toate pantele abrupte pe care abia le urcasem sau sa cobor cu telescaunul. Frica mi-era parca de ambele, dar macar la telescaun nu mai trebuia sa muncesc pe drum si in plus eram si curios sa vad cum e.

Imi strang pletele in coada si imi fixez bine sapca pe cap, pun in rucsacel tot ce aveam prin buzunare, agat rucscacul de piept ca sa am spinarea libera sa stau pe scaun, imi iau inima in dinti si ma duc la statia de coborare. Ii spun omuletului de acolo ca e prima oara cand merg cu telescaunul si il intreb cum e mai bine, sa imi pun ochelarii de soare pe ochi ca sa nu ma bata vantul sau nu?
– Mai bine fara, ca de la zgâlțâială va pot cadea si ramaneti fara!

No bun, am aflat ca se zgaltaie…

Scaunele veneau si plecau continuu. Ma duc la locul de urcare, omuletul imi explica ce-si-cum fara sa se ridice de unde sedea si fara sa vina sa ma dadaceasca la urcare.
Cateva scaune trec pana imi iau inima in dinti si ma postez fix pe mijlocul pistei. Vine urmatorul scaun, eu indoi genunchii si cobor fundul spre scaun iar acesta ma ridica incet de la sol ca o lingura care scoate o cupa de inghetata dintr-un borcan.

Intind repede mana in sus sa trag bara de protectie asa cum mi-a explicat omul si imi inclestez mainile pe ea, avand grija nu care cumva sa scap bunatatea de toiag.

Primul sfert din drum l-am coborat cu ochii inchisi. Era mult prea infricosatoare imaginea alunecarii pe sarma cu picioarele in aer deasupra muntelui.
Aud in urma mea bucuria si surprinderea unui cioban care-si plimba oile cum incepe sa strige dupa ce trecut-am pe deasupra-i: “ploua cu ciucalata! Ploua cu ciucalata!”

Apoi am inceput sa deschid alternativ cand un ochi, cand celalalt. Ambii nu-i puteam tine deschisi. Imaginea monoculara era mai putin infricosatoare decat cea binoculara, 3D.

Trec pe sub stalpii de sustinere, scaunul se zguduie din toti rărunchii asa cum imi fusese spus.

Cam pe la jumatatea drumului am inceput sa privesc cu ambii ochi. Am vazut ca sunt ok si m-am relaxat.

Am ajuns inapoi la cota 1400 exaltat. A fost super experienta.
Adevarul este ca frica si emotia generata de ea trebuie imbratisate, acceptate si cucerite.
Stomacul cu ale sale crampe si tremur la frica se antreneaza si invata sa se bucure de prezenta lor, iar abia atunci omul incepe sa traiasca, sa fie viu cu-adevarat.

De la cota 1400 am ales sa incerc telegondola roz in detrimentul telecabinei pentru a vedea cum e. Foarte placuta a fost coborarea in cabina roz eleganta in care, pe tot drumul, am cantat.

Telegondola m-a lasat in cartierul Furnica, de unde am mai mers vreo patruzeci de minute pe jos pana in centrul Sinaiei.
Pe drum am avut timp sa ma gandesc care ar fi cea mai corecta din punct de vedere moral, fata de toiag, decizie vis-a-vis de ce sa fac cu el. Pana la urma am decis sa il iau cu mine sa continuam tovarasia de drum.

Am ajuns inapoi in Sinaia ca un invingator, ca un luptator care a dus razboaiele sale si le-a castigat. Mergeam țanțoș cu pletele în vânt si cu toiagul in mana, placut obosit de toata experienta urcarii pe munte. Parca trecusera cateva zile de azi dimineata cand am plecat in sus.
Priveam oamenii cum ieseau din supermaket sau cum stateau la terase, ii vedeam cum se chinuiau pe pantele din fata vilelor unde erau cazati.
Parca stiau toti vitejiile pe care le facusem de-a lungul zilei si ma priveau cu admiratie si interes.

Inapoi in centrul orasului fiind crestea in mine senzatia ca ceea ce avusem de facut in Sinaia am reusit sa fac si ca timpul era acum sa plec mai departe. Voisem sa ma intorc la cota 2000 sa ma bucur de linistea muntelui si asa am facut. Voisem sa urc pe jos pe munte, sa merg cu telegondola, sa merg chiar si cu telescaunul, recunosc, voisem de ceva vreme, si am reusit sa le indeplinesc pe toate.

Doar drumul era cel care ma mai chema acum.
Mi-am scos repede tableta din rucsac, am cautat cazare si bilet de tren si am plecat glonte la gara. Niciodata sentimentul despartirii de un oras frumos nu a fost atat de absent ca acum cand sufletul mi-era umplut de bucuria implinirii, de bucuria realizarii, de potenta cuvintelor “La revedere, Sinaia. Azi am facut ce am vrut”.

Priviri inapoi, regrete de plecare, ganduri ca as mai putea face ceva, indoieli vis-a-vis de petrecerea ultimei ore inainte de urcarea in tren – toate erau absente. Facusem tot ceea ce imi propusesem sa fac, ceea ce dorisem si eram linistit.

La sapte si-un sfert seara a venit trenul care avea sa ma poarte trei ore prin noapte spre locul de unde scriu acum aceste randuri: Sibiu.

Jurnal de călătorie – 10 August 2015

Astazi m-am trezit dis de dimineata in camera mea cea frumoasa si iubitoare.

Am facut un dus si mi-am strans bagajelul si pornit-am la drum.

Mi-am pus in plan inca de ieri sa ma intorc la cota 2000. Dar nu oricum si nu cu telecabina, ci pe jos, pe drumul turistic montan.

Mi-a parut rau ca nu am betele de ski la mine fiindca stiam ca ma vor ajuta. Am cautat pe net si am gasit un magazin in apropierea parcului central sinaia care inchiria echipament de ski, printre care si bete de ski pentru doar 5 lei pe zi.

Am pornit inspre magazin traversand orasul pe de-a lungul, doar pentru a nu il gasi nicaieri.

Am dat telefon la numarul de pe site si imi raspunde o femeie adormita cu voce blanda.

Ii spun ca sunt in cautarea magazinului de ski iar ea imi spune sa astept sa mi-l dea pe sotul ei.

Imi raspunde sotul adormit cu o voce butucanoasa. Ii spun ca doresc sa inchiriez pentru ziua de azi niste bete de ski. Imi raspunde sec: “N-avem!”.

Purced asadar spre drumul turistic, regretand absenta unui timpreuna betigas de ski.

Am incercat pe drum sa gasesc pe la vreo casuta sau magazin vreun bat, eventual de cumparat, dar nicaieri nimic. Vorba aia, traim in tara in care se fura lemnul si se distrug padurile, cum mi-am imaginat eu ca am sa gasesc toiage asa, pe strazi?!

Am inceput urcusul spre cota 1400 pe strada Schiorilor. O cabana mare si frumoasa cu ghivece cu flori rosii la geam saluta vesela calatorii de pe drum. In fata ei avea o firma mare de puatra, frumoasa, in spatele careia vad rezemat … un toiag!!!

Ma uit la el precum gaina la boaba de porumb proaspat, intorcandu-mi capul pe toate partile. Il iau cu grija, il probez, vad ca e bun … il pun la loc, sa nu cumva sa il fur. Ma uit de jur imprejur, vad ca nimeni nu striga “hotii”, il mai iau o data il mai probez … era perfect!

Apoi vad un barbat de-al cabanei dupa impresie care statea in fata unei camionete si nu zicea nimic. Ma duc la el si il intreb daca stie cumva daca bațul este al cuiva si daca as putea cumva sa il iau eu.

Omul face ochii rotunzi, se uita la bat, se uita la mine, vede ca sunt serios in intentie fupa care spune pe ton bkand si incurajator: “Luati-l, luati-l!”

Am fost cel mai fericit, eu si cu toiagul meu. Am continuat urcusul.

Si ce mai urcus avea sa ma astepte!

Un drum superb taiat in serpentine prin padure. Eram vesel si fericit si simteam ca parca intreaga padure care ma imbratisa din toate partile e numai a mea. Am mangaiat copacii si am gadilat acele brazilor teposi.

Apoi am ajuns la un panou informativ turistic pe care scria: “Drum frecventat de ursi! Nu mergeti singuri si nu stati pe loc!”

Dupa ce m-am cacat pe mine de frica, am inceput sa ma gandesc. Ma uit de jur imprejur – eram singur cuc, iar cele mai apropiate suflete umane erau inapou cu vreo 3km. In plus, panoul incepuse sa mi se para suspect, zice sa nu stau pe loc, dar ca sa il citesc trebuie sa … stau pe loc.

Asa ca am pornit repede repejor inainte, cu Doamne-Doamne in gand rugandu-l sa ma apere de ursi.

Imi imaginam lupte epice care ar avea loc intre mine si un potential urs care mi-ar iesi in cale. Imi imaginam cum as invarti toiagul in aer precum Mihai Viteazul sabia si as lovi ursul in cap cu asa de multa putere incat ar ameti si s-ar clatina pe picioare si as urla inspre ele atat de fioros incat s-ar speria de toata energia si curajul din mine si ar fugi.
Apoi imi aduceam aminte ca doar capul mi-este in nori, dar picioarele mi-s pe pamant si mai spuneam in gand o rugaciune, sa ma apere Doamne-Doamne de ursi.

Dupa ceva drum, dau peste un izvor care curgea printr-o teava mica metalica direct din munte. Vai ce incantat am fost, direct la el m-am dus si am inceput sa ma adap precum un cal insetat. Eram asa infierbantat iar apa era asa de buna incat nu mai imi pasa daca venea ursul sa “bea apa cu mine”.

Am continuat ascensiunea pentru a gasi la urmatoarea serpentina o balta mare de apa care bloca tot drumul si peste care a trebuit sa sar. Se umplea continuu de sus si se prelingea pe marginea drumului in jos. Atunci am realizat, era bunul si racoritorul izvor care ma bucurase asa de mult cu apa lui cristalina cativa metri mai jos, inapoi.

Am continuat sa urc si am ajuns la Schitul Ana. Un preot in jur de 35 de ani ma invita sa poftesc daca doresc inauntru. Il intreb daca as putea gasi niste apa. Foarte saritor si amabil ma pofteste inauntru si spune ca imi aduce el apa.
Vine inapoi cu un pahar si o butelca mare de sticla plina cu apa rece si cristalina, din care imi toarna in pahar.
“Este de izvor de aici!” imi spune incantat in timp ce beam …

Schimbam cateva vorbe, ma intreaba unde lucrez si cand afla ca sunt programator si ma pricep la computere, se bucura si ma intreaba daca il pot ajuta la computer.
“Cu mare drag spun eu” iar parintele fuge repede in casa si se intoarce cu un laptop mare si frumos in brate.
“Vreau iconite pentru youtube si google, pe desktop, sa dau click pe ele si sa se deschida direct”
Fara prea multa greutate indeplinesc taskul in cauza spre marea bucurie a parintelui.
Cumpar de la el o bratara din cele pe care el le impletea, foarte frumoase dealtfel. Imi spune o vorba foarte frumoasa in timp ce imi prinde bratara pe mana: “Sa stii ca e facuta cu sudoarea muncii mele, sa iti aduci aminte, preotul care ti-a dat un pahar un apa”, rostita pe ton bland si calm.

Intr-adevar, ce important un pahar cu apa …

Doua doamne in varsta care sedeau in biserica ma invita sa merg sa ma inchin la moaste. Ma conformez.

Imi spun cele doua doamne ca si ele merg la cota 1400 si imi propun sa mergem impreuna fiindca le este frica de urs. Le spun ca eu merg repede, pastrand pentru mine continuarea “Si mie mi-e frica de urs”.

Plec de la schit pentru a ajunge dupa zece minute la cota 1400.
Ma refugiez la o terasa unde imi refac rezerva de energie cu patru mici, un carnat si un castravete murat.

Apoi, un singur drum ma imbia sa il urmez. Inainte si in sus, spre cota 2000.

Intreb localnicii pentru a ma asigura de drumul cel bun si ma aventurez in cel mai palpitant urcus pe care l-am facut pana acum.

Pe drum gasesc un alt baiat, tot Andrei, localnic, care mergea in acelasi scop si continuam apoi drumul impreuna spre varf.

Desi drumul turistic ales era unul simplu si sigur, totusi pentru un urias lipsit de exercitiu fizic si conditie, ca mine, a fost destul de greușor.

Am avut sincer noroc cu tovarasul de drum si tiz fiindca am fost mai motivat sa incerc pantele de care altfel imi era frica, cand il vedeam ca el le urca cu un pas inainte. Tot cu efort si respiratie ampla urca si el, la fel ca mine, dar le urca, asa ca sigur puteam si eu.

Acum scriu randurile-aceste din cabana de la cota 2000.
Am ajuns si sunt cel mai bucuros.
Am facut vreo doua ore din Sinaia pana la 1400 si inca vreo doua ore de la 1400 la 2000.

A fost superb!
Iar linistea periculoasa a muntelui inspira atat de multa viata in sufletul meu incat sunt cel mai fericit.

Jurnal de călătorie – 9 August 2015

Ajuns-am in sinaia la doua si jumatate dupa-masa.
Am mers sa revad parcul si apoi m-am dus direct la telecabina. Vroiam sa revad muntele.

Mi-au spus ca pot merge doar pana la cota 1400, intrucat tocmai ce pierdusem o cabina iar urmatoarea nu s-ar mai fi sincronizat cu cea de intoarcere, caz ca urcam pana la cota 2000.

Am zis ok si mi-am luat bilet.
Cateva minute mai tarziu eram la cota 1400. Acolo mai urca, pe langa telecabina si o telegondola operata de alta firma. Am mers sa intreb pana la ce ora este deschisa si mi-au spus ca-i pana seara la sapte, mult peste ora de intoarcere de la cota 2000 a celuilalt operator.

Asa ca am fugit repede inapoi la telecabina sa prind ultima cursa a serii spre cota 2000. Tanti de la bilete mi-a spus ca n-as face decat sa urc si sa cobor la loc fiindca voi avea cel mult sapte minute de stat. Am zis ok si mi-am luat bilet.

Ajuns-am sus dupa cateva minute si am fugit repede afara din statie pentru-a ma bucura de munte. Am iesit afara, un cer senin cu un soare superb, fara vant si aproximativ 24 de grade.
Si peste toate, liniste. O liniste sublima.

M-am bucurat de cele sapte minute si apoi m-am intors la cabina. Am pornit inapoi. La cota 1400 am avut noroc si-am prins tot cabina de intoarcere, deci am folosit acelasi bilet.

Apoi am mers la gara si am venit la predeal. O ora si jumate am avut la dispozitie si am stors-o cat am putut. M-am simtit bine.
La iesirea din gara era un afis mare pe care scria “Taticu'” . Nu, glumesc. Nu l-am cautat si prin urmare nici gasit pe Sipoteanu.

Acum sunt in gara, astept trenul ce ma va duce inapoi in Sinaia, unde am o camaruta rezervata pentru o noapte.