Tag Archives: copilarie

Unde ești astăzi?

Astăzi am mers să te caut.
Am mers peste tot, pe-unde știu
că te-am vazut ultima dată.
M-am gândit că poate-am să te întâlnesc din nou,
poate-am să te regăsesc
și vei trăi din nou în viața mea.
Aproape, parcă, te-am văzut pe străzi,
printre clădiri, pe unde-mpreună mergeam
când eram mic.
Aproape c-am simțit amintirea atingerii tale,
mi-am adus aminte când trăiai în mine,
când te aveam în suflet și-n gând.

Unde ești acum speranță?
Unde sunteți toate vise-ale copilăriei?
Spune-mi unde să te regăsesc, speranță?
Unde ești când am atâta nevoie de tine?
Unde s-a dus toată pofta de viață,
tot cheful de lucru?
Unde-au pierit năzuința și visele
sau credința că pot face ceva?
Eram parcă ieri mic și copil
și până noaptea târziu stăteam treaz
și scriam, pictam, meșteream sau citeam.
Vroiam și credeam că voi face atâtea …
Și-acum nu mai cred că voi face nimic.
Tot ce e-njur m-apasă și trage de mine
și tot mai departe și tot mai departe
mă ține…

Te vreau, te vreau iar lângă mine
speranță și-ambiție și dorință și vis…
Fără voi sunt nimic:
doar un mort, o bucată de carne
plimbată pe două picioare.
Unde ești astăzi, speranță?

Înapoi

Coșurile fum nu scot
Tăcere răspândesc localurile
În seară se preschimbă ziua
Se-ntăresc prin frig ecourile.

Culorile penumbra întâlnesc,
Neputincioase-s diluate-n gri.
Printre goale tarabe și mese
Parc-o veche emoție se ivi.

Aici am fost cândva copil!
Mi-amintesc sau îmi închipui
Mi se umplu ochii de lacrimi,
Parcă sunt mic și-n sus îi văd chipu-i.

Aici fost-am odată copil!
Avut-am vise, iluzii, speranțe.
Era o după-amiază de iarnă
Sau sfârșitul unei zile de vară
Era parcă … aseară.

Înghesuită era piața și veche
Cu-o galbenă copertină murdară
Sau nu, era roșu grena – nu mai știu
Murdară era sigur. Și sprințară.

Tarabe greoaie din beton sau ciment
Cu-n pistol de vopsit le-au albit odată
Roșii numere le-au marcat într-un colț
O piață simplă, veselă și demodată.

Zile, poate două sau trei, între vizite.
Nici poate-atât. N-aveam acasă frigider.
Cumpărături făceam vara mai des, fiindcă
Iarna, la geam stătea crăticioara, în ger.

Puțea ca toți dracii hala de carne
Și carnea era veche, maronie și scumpă.
Aici intram rar și numai atunci
Când alături de mama venea și bunica.

Tejghele metalice pe-un asfalt prăfuit
Cu jghiaburi și canale de sânge
Măcelăria Matache rămas-a-mi în minte,
Cu cârlige, topoare ce oase pot frânge.

Dar groaza și spaima cea mare erau
Când bunica poftea la hala de brânză.
Aici toți dracii aveau riscul să moară!
Așa de tare puțea ce-aveau țăranii să vânză.

Precum tărâmul de mijloc din basme
Așezată printre cele două hale
Matache – piață de legume și fructe
Loc de schimbat bunătăți pe parale.

De mâna-mi, aici, au trăit sau murit
Pepeni, după ce gustatu-le-am dopul.
Roșioare, cartofi, tone de mere, sau morcovi
Aici am cumpărat sau ales. Aici era totul.

O-ntreagă aventură cu amintiri de povestit
“La moldoveni” când ne duceam printre tarabe.
Toate minunile pe-atunci le găseam
la moldoveni, printre nimicuri, de vânzare.

Câtă culoare și viață și zgomot
Răspândea piața (pe lângă duhoare)!
A fost parcă ieri, sau câteva zile în urmă.
Mă ținea mama de mână, printre cântare.

Aici am rămas, undeva, copil.
Timpul, unde și cum … habar n-am.

Locul de moarte a mii de-animale
Căzut-a la rându-i sub druguri de fier.
Nu-mi pare rău. O hală de carne
insalubră și neargă cu-emoție de șantier.

Nimeni, curaj, însă, pesemne n-a avut
Hala de brânză s-o radă la sol.
Nu intru-acolo nici de mă pică cu ceară
Prefer să-mi iau nasul și să-l moi în formol.

Dar piața cea scundă de legume și fructe
Acum este-o hală insipidă și albă.
Și alta mai mare, sufocantă și verde
Unde-au fost moldovenii și berea la halbă.

Și peste toate aceste, drăcia cea mare
Hala cea albă, cea verde și chiar și-aia de brânză
Când ceasul de seară la șapte ajunge
Toate se-ncuie chiar de-ți crapă-a ta rânză!

Cum, mama pădurilor, pot ei să închidă
La șaptele serii, în ziua de vară
O piață întreagă, de parcă-s bebei, nu legume
De-i zona pustie ca dup-o nucleară?!

În fine, mi-e dor de piața cea veche.
Tăcerea, pustiul și amurgul de-acum
Mai tare-mi scormonesc amintirile. Și
coșurile localurilor nu mai scot fum.

Am scris versuri de la șapte ani

Dacă te duci, aici în site-ul meu, pe pagina categoriei ”poezie” ai să găsești multe poezii publicate prin anii 1995 – 1997, ceea ce evident o să îți ridice mai multe semne de întrebare. Hai să-ți explic eu despre ce este vorba, înainte de a merge mai departe cu întrebările și interogrările. Dar pentru aceasta, va trebui să te plimb într-o călătorie prin amintiri și să te duc cu mai bine de un sfert de veac în trecut …

Eu am învățat alfabetul limbii române la un an și unsprezece luni. Mama a scris fiecare literă din alfabet pe câte un cartonaș de aproximativ 5 pe 7 centimetri, cu o cariocă de culoare verde (da, chiar îmi aduc aminte culoarea literelor și dimensiunea cartoanelor).

Îmi arăta câte trei litere, timp de trei zile. Apoi următoarele trei zile introducea următoarele trei litere plus cele precedente și tot așa. După ce am ajuns la sfârșitul alfabetului, am avut repetiții generale. După aproximativ trei săptămâni de stiudiu am învățat alfabetul.

Așa am învățat eu să citesc și să scriu și am scăpat de pericolul anafalbetismului după mai puțin de primii doi ani din viață. Foarte cool, nu-i așa?

Fiind un cunoscător în ale literelor, nu m-am obosit să vorbesc în primii ani de viață. Prima dată când am vorbit a fost la trei ani, în mod complet spontan și surprinzător, dar și prima propoziție rostită de mine a fost pe măsura timpului așteptat de biata-mi mamă să audă cum vorbesc: ”Ia uite mami cât gunoi s-a adunat în rigolă!”.

Dacă în timp ce citești toate acestea începi să devii neîncrezător în ceea ce spun, hai să-ți zic direct: nu te îndoi, fiindcă tot ce spun este veritabil. Adevărul este că am fost un copil foarte deștept și am avut noroc să am o mamă care să înțeleagă acest lucru. Am avut parte de multe ghinioane și evenimente negative când am fost copil, dar un noroc foarte mare pe care l-am primit de la Dumnezeu a fost acela că mi-a dat o mamă inteligentă și cu suflet mare, care a știut să mă crească.

Poate ți se pare că sunt lipsit de modestie sau lăudăros fiindcă zic aceste lucruri, dar în realitate sunt doar un om direct. Nu are niciun rost să mă ascund după deget sau să nu spun lucrurilor pe nume, iar în definitiv, ai intrat pe pagina aceasta pentru a găsi niște răspunsuri, ți-aduci aminte? Ai vrut să afli de ce am scris poezii în 1995, la doar 7 ani. Tot ceea ce scriu acum, inclusiv aceste dezvăluiri ”lipsite de modestie” nu fac decât să construiască fundamentul răspunsului la întrebarea ta.

Ei bine, primii ani de viață în care nu am vorbit deloc și-au spus cuvântul după vârsta de trei ani când am început să pălăvrăgesc. Și-au spus la propriu cuvântul. Aveam un debit verbal extraordinar când eram mic. Ai putea spune chiar că aveam diaree verbală. Și acum mai am.

Îmi aduc aminte că într-o zi pe când aveam 3 sau 4 ani, mama și bunica au decis să vadă cât de mult timp pot să vorbesc fără să mă opresc. Atât le-a trebuit. Am stat două ore timp în care am vorbit tot ce mi-a trecut prin minte după care, văzând că nu prezint nici cel mai mic semn de oboseală, dragele mele ocrotitoare au decis să mă oprească pentru a-și vedea de treburile zilnice.

Apropo, cred că ai oservat deja că folosesc expresii de genul ”îmi aduc aminte” pentru evenimente care s-au petrecut în frageda-mi copilărie. Adevărul este că da, chiar îmi aduc aminte aceste evenimente, cu imagini pe care le văd în spatele capului. Eu am o memorie fantastică, dar care înregistrează evenimente după bunul ei plac. Prin urmare este perfect plauzibil să nu mai îmi amintesc anii de domnie ai nu-știu-cărui domnitor român despre care am învățat în clasa a cincea, dar să-mi aduc aminte cu lux de amănunte, cu imagini color, sunete și mirosuri o întâmplare de pe stradă, să zicem de pe Dinicu Golescu unde am copilărit, de la vârsta de 3 ani.

Cele mai vechi amintiri pe care le am sunt cele cu cartonașele cu alfabetul scris cu carioca verde, de la un an și unsprezece luni și câteva incidente din timpul revoluției din 1989, când aveam aproape 2 ani și o lună.

Revenind la povestea principală, dacă tot aveam în minte o grămadă de litere proaspăt învățate care țopăiau prin memoria mea, am hotărât să fac ceva cu ele. Așa că iată-mă undeva prin preajma vârstei de 3 ani cum citeam din ziare și copiam articole. Așa mi-am format eu vocabularul, citind presa scrisă din România, care la momentul respectiv, cu aproape un sfert de secol în urmă, era construită pe un fundament serios. Era acel jurnalism care în ziua de astăzi nu mai există, nici în presa scrisă și nici în cea online.

Eu am învățat literele de tipar și doar cu litere de tipar știam să scriu când eram mic. Caligrafia și restul de bazaconii le-am lăsat pentru clasa întâi, nu de alta dar aș fi riscat altfel să mă plictisesc prea tare la școală.

Odată ce am avut literele învățate și apoi o grămadă de cuvinte noi adăugate în vocabular, ce aș fi putut să fac altceva cu ele decât să încep să le combin în toate modurile posibile și să văd ce iese? Așa au ieșit primele mele texte, felurite compuneri și jurnale scrise la frageda vârstă de trei ani.

La patru ani s-a petrecut cel mai impresionant moment din viața mea și a luat naștere cel mai important sentiment uman: m-am îndrăgostit de o fată. O vecină din bloc, de la scara alăturată; o fetișcană de 7 ani pe nume Mona. Și-acum mi-o mai aduc aminte, cu năsucul roșu și cu ochii plini de lacrimi, marcată de evenimentele copilăriei sale zbuciumate.

Atunci mama mi-a spus că fetelor le place să li se scrie poezii și cântece. Ehei, săraca mea mamă, numai dacă ar fi știut cum vor ajunge fetele din ziua de astăzi, poate că nu mi-ar mai dat acel sfat și m-ar fi învățat în schimb cum să-mi cumpăr când fi-voi mare BMW-uri și apartamente :))

Lăsând gluma la o parte, sfatul mamei a fost unul bun și de suflet, iar eu am început a-i scrie Monei serenade pe care i le cântam sub balcon. Și-acum îmi mai aduc aminte emoția de atunci, Doamne ce sentiment! vâd cu ochii minții cum eram în antreul apartamentului în care locuiam atunci și ne încălțam, mama și cu mine, în graba mare, fiindcă eu tocmai terminasem de scris pe o coală A4 un cântec pentru Mona și vroiam sa merg neapărat să i-l cânt. Era o după-masă de vară, iar căldura de-afară era eclipsată doar de căldura din sufletul meu.

Îți dai seama tu oare, în timp ce citești aceste rânduri, ce sentiment trebuia să fie la vârsta de patru ani să te încalți grăbit și să îți aduni curajul pentru a merge sub fereastra unei fete (cu părinți, vecini, etc în jur)  pentru a-i cânta o serenadă scrisă de tine în care îi mărturisești iubirea? Pe mine sincer mă uimește că acum în timp ce scriu aceste rânduri retrăiesc emoția de atunci și văd atât de limpede și de clar imaginile – amintiri ale acelor clipe.

Versurile serenadei mele erau fruste și reflectau realitatea:

Mona, te rog să nu mai plângi
Fiindcă ești fetiță mare
Și nu trebuie să plângi.
Mona, te iubesc!
Cu tine toată viața vreau să fiu!

Nici nu știu ce s-a mai întămplat cu Mona; ar fi chiar bestial dacă aș afla ceva despre ea, acum mă gândesc. Cu internetul si comunicarea de astăzi, chiar, hai să vedem dacă aflu ceva: o fată pe nume Mona care la vârsta de șapte ani locuia cu părinții într-un bloc pe Dinicu Golescu nr. 23-25 la scara 1, etajul 1, la fațadă. Să vedem!

Mona a fost doar începutul. A urmat o serie întreagă de fete de care m-am îndrăgostit, toate cu cel puțin 17 ani peste cei patru ani ai mei. Librărese, vânzătoare, măcelărese, aprozariste, măturătoare, you name it. Așa de multe și fiecare cu acel ceva aparte care impresiona încât pentru a le ține evidența a trebuit să îmi fac un ”caiet de iubite”.

Așa că iată-mă la patru ani, luând de la mama un caiet dictando A5 mai vechi și transformându-l într-un jurnal al iubirii eterne, în care am completat și adăugat intrări până prin preajma vârstei de 6 – 7 ani cred.

Fiecare fată despre care scriam era trecută cu prenumele ei, pe care aveam grijă să îl aflu în cadrul unei discuții pe care o purtam cu ea, de regulă după o abordare de genul ”Bună ziua, eu sunt Andrei și îmi place de tine. Aș vrea să știu cum te cheamă!” Este absolut impresionant cât de multe zâmbete și pupici poți obține când ești mic cu o replică de genul acesta și cât de nefuncțională devine pe măsură ce crești în etate.

Pentru cazurile în care nu reușeam să aflu numele fetei în cauză, lucru care însemna cel mai probabil că fata de care îmi plăcuse mergea pe stradă în timp ce eu eram cu mama într-un tramvai în mers și n-aveam cum să scot capul pe geam și să strig ”Hei, fata!”, foloseam o identificare descriptivă, de exemplu ”fata cu cămașă verde, păr blond și gât fin de la Miciurin”.

Am avut parte și de situații delicate, precum cea în care mi-a plăcut de o fată de vreo 18 ani,  din parcul Herăstrău. Fata era împreună cu iubitul ei și cu încă un cuplu. Stăteau toți întinși pe iarbă, iar cuplurile se pupăceau (fiecare cu perechea lui). Eu m-am dus la ei și intrerupându-i din activitate m-am adresat fetei cu pricina: ”Mă scuzați, mie îmi place de dumneavoastră și aș vrea să știu cum vă cheamă fiindcă am un caiet de iubite în care vreau să vă notez”. Parcă mă și văd ca un Mr. Bean în miniatură oprind patru oameni din sărutare pentru a-i spune uneia dintre fete că vreau să-i trec numele în caietul meu de iubite :)))

Apoi notam în dreptul fiecărei fete ce m-a impresionat cel mai mult la ea. De regulă gâtul fin, mânuțele mici, trupul subțire, părul blond sau părul fluturând în bătaia vântului erau cele mai dese atribute care mă impresionau foarte mult și pe care le observam. Dar erau și multe altele, particularități ale fiecărei fete/femei pe care eu le observam. Este pur și simplu impresionant de știut cum fiecare fată are ceva deosebit, ceva frumos, ceva care merită observat și adorat, indiferent de orice altceva.

Mi-au plăcut fete care măturau strada pentru că aveau niște ochi superbi de culoare albastru deschis și niște mânuțe mult prea fine pentru a ține o mătură din crengi de copac cu coadă de lemn (cum erau măturile gunoierilor stradali de pe vremea mea). Mi-au placut fete fiindcă aveau o voce gâjâită, aparte. Fiindcă aveau un gât subțire și fin și lung sau fiindcă părul lor flutura atunci când alergau pe coridoarele instituțiilor în care lucrau.

Simțeam că îmi doresc să le văd iar și iar și iar. De cele mai multe ori, singura reîntâlnire era doar cu amintirea lor notată în caietul meu de iubite. Cu alte fete care lucrau în locuri fixe (de exemplu librăria Mihai Eminescu din Capitală unde m-am îndrăgostit de Aurelia) am avut noroc să mă revăd foarte des, fiindcă mergeam la ele ”în vizită”.

Iubirea a fost cea care m-a determinat să încep să scriu poezii.

Aveam doar șapte ani și mă îndrăgostisem iar, de data aceasta de o jurnalistă de la ziarul Azi. Atunci a fost declicul când am început efectiv să scriu poezii. Primele au fost versuri albe, dar niște încercări care n-au meritat să părăsească stadiul de ciornă. Apoi în decurs de câteva săptămâni au început să curgă versurile albe care au pus bazele primelor mele poezii complete, care se regăsesc dealtfel publicate și pe acest site.

După versurile albe, am început să creez poezii cu formă fixă: rondele, sonete. La opt ani am avut debutul literar în revista pentru adolescenți ”Salut”, a lui George Mihăiță. Redactorul care s-a ocupat de publicarea poeziilor mele, Dan Cipariu, mi-a recomandat să-l citesc pe Esenin, Voznesenski, Leonid Dimov.

Ce ironie frumoasă a sorții că peste ani, eu am urmat cursurile Liceului Teoretic Teologic Timotei CIpariu, din Capitală (pe care de altfel l-am și părăsit cu trei luni înainte de a-l termina, urmând să-mi finalizez formalitățile mulți ani după, dar aceasta o voi povesti cu altă ocazie).

A fost prima mea întălnire cu bibliotecile de stat (care acum nu mai există) de unde am împrumutat cărți. La vremea respectiva, în zona Gării de Nord din București aveam cel puțin 5 sau șase biblioteci pe care le-am vizitat și la care mă abonasem (mă rog, abonamentul cred că era pe numele mamei, dar beneficiarul eram eu).

Și-acum mi-aduc aminte că aveam șapte ani, iar una din cele două camere ale apartamentului în care locuiam tocmai trecuse printr-un proces de renovare (e o poveste mai lungă pe care am s-o spun cu altă ocazie). Abia terminată fiind, am avut un bec verde chior (din nou, altă poveste și amintire superbă pe care am s-o spun cu altă ocazie) pe care l-am montat în tavan, iar în cameră pusesem o masă mare pe care lucram. Era seară și tocmai venisem acasă de la biblioteca de pe strada I.Gh.Duca de unde imprumutasem o carte cu poezii scrise de Leonid Dimov (rondele, în special), la recomandarea lui Dan Cipariu. Eram obosit, mă dureau ochii de la lumina slabă și verde a becului, mama spăla ceva prin baie și hodorogea, dar stăteam cu multă bucurie și nerăbdare să citesc poezie după poezie din cărticica abia împrumutată.

Nu știu dacă tu, care citești aceste rânduri ai trăit vreodată bucuria unei cărți pe care o citesti pentru prima dată și exaltarea pe care o resimțeam în frageda-mi copilărie de fiecare dată când aveam ocazia să citesc o nouă carte pe un domeniu care mă interesa, dar lasa-mă să spun doar atât: nu știu dacă pot să egalez, la nivel spiritual și profund, bucuria pe care o trăiam când eram mic și citeam o nouă carte (de poezii, de electronica, etc) cu nimic altceva din prezent.

Pentru poeziile mele de dragoste și pentru picturile mele am primit, la vârsta de șapte ani, din partea UNICEF prin Olga Jora, ”Premiul de Precocitate pentru poezia de dragoste și pictură”. Am apărut prin ziare și reviste, am publicat câteva texte în ”Revista Cutezătorii”, în primul număr al revistei ”Pif” în limba română și de-aici povestea continuă în altă direcție pe care am s-o detaliez separat în altă istorioară.

Opresc aici incursiunea în trecutul îndepărtat, la care am să revin totuși cu alte texte și scrieri fiindcă prin ceea ce am povestit acum nu am reușit nici măcar să zgârii suprafața sacului cu povești și amintiri pe care le am din copilărie.

Mergem în urmă cu opt ani, și-mi aduc aminte că eram în liceu, în clasa a zecea, și am recitat în cancelaria profesorilor, cu ocazia Sărbătorii Naționale, o poezie pe care o scrisesem cu 6 ani în urmă, în 2000. Ceea ce mă amuză acum, dar la vremea respectivă mă scârbise, a fost reacția unei profesoare suplinitoare bătrână, de limba română, care după terminarea evenimentului mi-a spus că ea nu crede că eu am scris acea poezie în 2000 (adica la 13 ani) fiindcă ”la acea vârstă un copil nu este suficient de matur pentru a scrie asemenea versuri”.

Ehei, doar dacă ar fi știut bătrâna cotoroanță câte lucruri deosebite am făcut eu de la un an și unsprezece luni încoace și că eu n-am fost niciodată un copil precum ceilalți copii …

Așa că acesta este motivul pentru care vei găsi la mine în site postări a căror dată de publicare se duce înapoi până în anul 1995. Fiindcă atunci am început să scriu poezii și fiindcă mi se pare normal și natural să trec data reală la care ele au fost scrise.

Aveam doar șapte ani când am scris primele poezii și dragostea a fost cea care m-a determinat să purced astfel.

Am uitat să mâzgălim

Cu ceva timp în urmă am fost coleg de birou cu un domn care a lucrat, printre altele, la realizarea multor filme românești de desene animate. Am încercat să învăț de la dânsul cât mai mult posibil în materie de realizare de filme, viață, etc, iar dumnealui era suficient de amabil încât să împărtășească cu mine tainele a ceea ce înseamnă să fii profesionist în domeniu.

Printre multele subiecte pe care le-am discutat a fost evident și desenarea propriu-zisă și tot ceea ce este adiacent procesului creativ cu finalizare grafică.

Mi-a povestit despre un desen pe care l-a realizat cu ani în urmă pentru un afiș, desen pe care l-a pornit de la o joacă pe hârtie cu creionul și pe care a continuat-o, dintr-o singură linie, într-o compoziție complexă printabilă pe format A3.

Îmi aduc aminte că l-am întrebat cum se pot gestiona momentele în care inspirația se poticnește iar ideile creative întârzie să vină (o situație aplicabilă nu doar la grafică și desen, dar și la scris etc) iar dânsul mi-a spus că pentru ca să desenezi trebuie să desenezi.

O exprimare simplă care îmi aduce aminte de regulile yoghine (când merg, merg; când respir, respir; când dorm, dorm; etc) și care reflectă realitatea.

A continuat cu o adăugire: ”pentru a desena ceva trebuie să desenezi altceva”, și mi-a povestit că pentru momentele în care nu avea inspirație, se apuca și desena absolut orice, își lăsa practic mâna să meargă pe hârtie și să deseneze ce vrea ea fiindcă, la final, din poate douăzeci de foi desenate și bune de aruncat la gunoi, sigur găsea una care să-i ofere un sâmbure de idee bună de dezvoltat.

Această poveste mi-a spus-o cu intenție de sfat și nu doar pentru desene ci și pentru creație literară; pentru ca să scriu, mi-a recomandat dânsul, să port la mine mereu un carnet pe care să-mi notez absolut orice idei îmi vin și să scriu, oricând am ocazia, absolut orice, pentru a-mi alimenta motorașul de creație.

Săptămânile trecute trebuia să realizez arhitectura unui sistem informatic (programare) și aveam de scris și o poveste cu personaje asupra căreia trebuia să mă gândesc și să îmi las imaginația să ofere o versiune cât mai interesantă a poveștii păstrând însă realismul acesteia.

Deși nu pot spune că eram blocat, ideile veneau mai încet decât de obicei și dintr-un motiv sau altul, declicul acela care declanșează o avalanșă de idei și procese creative nu se producea.

Mi-am adus aminte că în anii copilăriei mele toată activitatea mea se concretiza pe foi de hârtie. Desene în creion de la 3 ani, pictură în acuarelă de la 4 ani, învățarea alfbatelui la un an și unsprezece luni de pe niște cartonașe scrise de mama, copierea din ziare la 3 ani, scrierea de poezii de la 7 ani, apoi școala, compunerile, mai târziu schemele electronice studiate din reviste și cărți sau create de mine, (mai întâi pe hârtie și apoi aduse la viață pe plăcuțele de circuit), iar puțin mai târziu informatica pe care la început am studiat-o din cărți.

Și-acum mai am prin arhive caiete sau tomuri de foi pe care le-am folosit cu ani în urmă și pe care am scris, amestecat, cateva versuri dintr-o poezie, am desenat schema electronică a unui redresor + stabilizator de tensiune, am scris cateva instrucțiuni de cod în C++ și am desenat ceva artistic în stilul meu. Toate pe aceeași coală, pe colțuri diferite, amestecate, întrepătrunse, îmbinate.

De vreo șapte, opt ani încoace activitatea mea s-a mutat aproape exclusiv în interiorul computerelor. Fie că este vorba de programare, de grafică digitală, de creație vizuală digitală, de creație literară sau studiu și lectură. Birourile mele s-au umplut treptat cu sisteme multi-monitor, tastaturi programabile suficient de mari încât creează impresia unor panouri de comandă din turnurile de control ale aeroporturilor, mouși 3D cu cate 12 butoane programabile care te duc cu gândul la joystick-uri, tablete grafice și multe alte drăcii și gadgeturi conectate și interconectate. Foile de hârtie au dispărut de pe birou … Rodul muncii și creativității mele a fost convertit în mod transparent într-o serie binară de 1 și 0 care trăiește acum numai în realitatea virtuală (fără a lua în calcul printurile).

În secundele de lentoare a procesului creativ care ar fi trebuit să se ocupe de realizarea arhitecturii acelui sistem informatic despre care am scris câteva paragrafe mai sus, gândurile mele zburau aproape automat spre povestea pe care vroiam s-o scriu, dar spre neumulțumirea mea, nici personajele din poveste nu erau încă pregătite să ofere spectacolul vizual imaginar pe care să-l descriu în scris. În timpul acesta însă, mâna mea dreaptă căuta parcă printr-un reflex ceva care-i lipsea. Se tot plimba pe birou, în fața tastaturii și încerca să lase urme pe suprafața lucioasă a lemnului, parcă țipând că are nevoie de ceva, de cineva, pe care nu l-a mai avut de mult (să nu ne gândim la prostii; pe bune, stop laughing!).

Aducându-mi aminte parcă prin farmec de copilăria mea, mi-am dat seama ce anume îi lipsea mâinii mele și întregului meu proces creativ: coala de hârtie pe care să mâzgălesc.

De când mi-am mutat aproape integral munca în interioriul computerului, am uitat să mâzgălesc. Poate că acele linii aparent fără nicio logică, acele mâzgălituri pe o bucată de hârtie, pot fi considerate la prima vedere ca fiind apanajul unui munci (sau pierderi de timp) concretizate pe hârtie (elevul care se plictisește în clasă, rebusistul care nu găseste rezolvarea etc) dar în realitate mâgălirea este un instrument ajutător care stimulează procesul creativ. Cel puțin la mine, dar judecând după principiul că în general oamenii se pot asemui și grupa, mai mult decât probabil acest mecanism este valabil și la alții.

Această mâzgălire este cea despre care îmi povestea și bunul meu prieten pe care l-am amintit la începutul acestui text. Această mâzgălire este cea la care mă întorceam mereu ca la o mare albastră (din cântecul original, nu remake-ul oribil pe care l-am auzit la radio zilele trecute) atunci când eram mai mic și nu aveam încă un computer.

Așa că mi-am luat o foaie de hârtie pe care am asezat-o pe birou între mine și tastatură și un creion. Deja palmele îmi transpirau de nerăbdare să mângâie din nou, ca pe-o iubită fragilă și slabă, coala de hârtie. Inevitabil a apărut și emoția unei întrebări: ”oare mai știu, mai pot să mâzgălesc?”.

Dar mâinile nu cunosc emoția. Ele nu știu ce înseamnă frica. Doar mintea este cea care dă naștere și amplifică aceste sentimente negative. Doar mintea este cea care îți poate face mâinile să tremure și genunchii să facă ”cioc-cioc!” unul de altul. Mâinile în schimb își stiu treaba și ce au de făcut. Iar mâinile mele, care în copilărie au desenat și pictat așa de mult, care au scris vesuri și proză pe orice bucată de hârtie, care au meșterit, șurubărit, traforat, sculptat, gravat, montat piesuțe electronice pe cablaje din textolit placat cu cupru, cântat la pian, modelat plastilina și multe alte nebunii, după câțiva ani de abstinență, au îmbrățișat foaia de hârtie și au început să mâzgălească de parcă nu s-ar fi oprit niciodată și de parcă nu a existat nicio pauză. Da, încă mai pot și încă mai știu să mâzgălesc!

Am început simplu, cu câteva linii curbe îmbinate într-o montură spațială, apoi am desenat câteva dreptunghiuri pe care ulterior le-am legat de liniile curbe după care am început să fac niște moștrofonți mici pe care îi consideram a fi personajele din povestea pe care vroiam s-o scriu, iar mai apoi am desenat cateva dreptunghiuri și cercuri care erau elementele din arhitectura sistemului pe care trebuia să-l programez. În numai vreo oră coala de hârtie s-a umplut de mâzgălituri, cifre, cuvinte, puncte, linii și idei, una generând-o pe cealaltă și tot așa.

La sfărșitul zilei aveam arhitectura sistemului proiectată și gata de implementat în cod, iar liniile de bază ale poveștii mele și direcțiile pe care personajele vor merge la început, stabilite. Da, atât de important este să mâzgălesc și atât de repede se vâd rezultatele.

Dacă aș fi doctor de imaginație, aș prescrie oricui se află în pană de inspirație cate-un flacon de mâzgăleală pe care să-l ia ca pe vitamine fiindcă, așa cum mâncarea de astăzi devine tot mai lipsită de substanțe nutritive și tot mai plină de chimicale și uităm să ne hrănim (și nu doar să mâncăm), la fel și în ceea ce priveste munca uităm să fim creativi și uităm să mâzgălim.