O viespe flămânjoară

Încă de vinerea trecută am descoperit că s-a inaugurat un târg cu vechituri și mâncare în parcul Herăstrău, la intrarea de la Aviatorilor. Ieșisem de dimineață să mă plimb și am nimerit în parc exact când tarabele erau deschise și aranjate în proporție de 90%. Mi-am cumpărat degrabă un cărnăcior de Pleșcoi prăjit la grătar, un gogoșar murat umplut cu varză murată și o bere rece la doză. Masa a fost delicioasă, cu atât mai mult cu cât ziua era superbă, cu cer senin albastru deschis.

Duminică mi s-a făcut poftă de cârnați așa că m-am dus din nou. Bănuiam că era ultima zi de târg, evenimentele de acest gen fiind, de regulă, doar pe durata weekend-ului.

Mi-am cumpărat un cârnăcior cu puțin muștar, o frigăruie generoasă de pui, un sos de usturoi, o bucată de mușchi țigănesc prăjit la grătar și două beri. Am stat la terasa amenajată în aer liber, dinapoia statuii lui Charles de Gaulle din Herăstrău, vreme de mai mult de-un ceas. De mult n-am mai mâncat bucate așa de gustoase la o terasă ad-hoc.

Cât timp am stat la masă au zburat silențios împrejurul meu mai multe viespi precum proverbialele stele verzi. Erau peste tot: în jurul meu, la celelalte mese, prin preajma tarabei cu grătarul. Nu m-am tulburat din cauza lor, așa cum făceam cu câțiva ani în urmă, dar aveam impresia că la fiecare îmbucătură sau gură de bere am să înghit din greșeală câte o viespe care se așeza pe mâncarea mea.

Am încercat să îndepărtez viespile de farfuriile mele atrăgându-le într-un colț al mesei unde am pus niște fărâmituri de pâine și o bucățică de mușchi țigănesc pe care încercasem s-o mănânc, dar care am descoperit că îngloba un os.

Din când în când vedeam câte o viespe care se înghesuia în bucata de mușchi pe care o pusesem și mânca din ea. Nu știu dacă era aceeași viespe de fiecare dată. M-a surprins că era dispusă să mănânce mușchi țigănesc. Mă gândeam că era posibil să fie atrasă fie de carne, fie de grăsime, fie de saliva mea care inundase bucățica înainte să descopăr osul și s-o excomunic din gură.

Am văzut că viespea își afunda capul adânc în bucata de mâncare și m-am gândit că își obturează în felul acesta vederea periferică. Am devenit curios să aflu dacă pot s-o ating și am vrut să descopăr ce senzație simt.

Mi-am apropiat treptat mâna dreaptă de colțul mesei și apoi am extins lent degetul mijlociu înspre viespe. M-am apropiat de ea și am atins-o încet, după care am început s-o mângâi pe spinare, de la ceafă până la fund, cu mișcări delicate.

Viespea a perceput că este atinsă și a resimțit presiunea apăsării mele, chiar dacă eu abia simțeam atingerea. Observam efectul de recul al atingerii mele în picioarele viespii, care absorbeau șocul apăsării printr-o flexare rapidă. Viespea nu s-a speriat și a continuat să mănânce, timp în care eu o mângâiam. Spinarea-i era dură la atingere și îmi dădea impresia unui șir de inele cheratinoase reci. Când glisam degetul de pe ceafa pe spinarea viespii, simțeam un gol, ca un inel lipsă, iar trupul insectei răspundea cu o mișcare similară celei pe care o face pisica mea când o mângâi pe spinare.

După vreo zece, poate cincisprezece secunde viespea și-a întors puțin capul și a văzut degetul meu. A decolat brusc și a început să zbârnâie frenetic în jurul capului meu de parcă mă certa furioasă că mi-am permis s-o ating. Am stat nemișcat vreo câteva secunde până când s-a îndepărtat.


Leave a Reply

Your email address will not be published. All fields are mandatory.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.