In pestera mea

Mă simt, în camera mea, oarecum, asemeni oamenilor din Mitul pesterii.

Un bloc de locuinte si-un copac imens imi inchid privelistea si-mi pastreaza incaperea intr-o umbra umeda molipsitoare.

Dar, daca ma uit cu atentie, dibuiesc printre crengi un petic de cer si uneori, rareori, pot sa gasesc pe cate-o frunza, reflexia unei raze de soare. Si-n acea lumina reflectata gasesc frumusetea unei zile intregi, pe care mi-o imaginez ca se asterne deasupra intregului bulevard, cartier, oras. O zi insorita, nelimitata de un cer senin, albastru-deschis. O zi in care pot sa alerg cu bratele deschise, imbratisand intregul vazduh. O zi in care as putea din nou sa sper si sa visez, asa cum reuseam doar in copilarie. O zi lipsita de griji, facturi, indatoriri sau sarcini. O zi in care as putea sa fiu ceea ce imi doresc dintotdeauna: liber!

Ce zi superba trebuie sa fie afara! imi spun, vazand, in toată umbra-mi, o mică pată de lumină.


Leave a Reply

Your email address will not be published. All fields are mandatory.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.