Category Archives: Proză

O zi de iarnă ca de Crăciun

Pe când mama făcea chiftele, aseară, văzut-am pe geam c-afară a-nceput să ningă. Am început să țopăi de bucurie și să-mi frec palmele cu drag spunându-mi, în sinea mea, că dacă va continua să ningă peste noapte și se va depune zăpadă pe jos, am să ies dis-de-dimineață la o plimbare.

Noaptea a-nchis al zilei magazin, eu am mâncat chiftele proaspete și m-am culcat în somnul ce-avea să-mi fie calm, adânc și odihnitor.

La 5 și jumătate dimineața m-am trezit de unul singur. Am aruncat plapuma de pe mine și-ntr-un suflu fugit-am la ferestre. Am tras cu sfială draperia și-ncet, prin fața ochilor, a-nceput să mi se-arate un peisaj citadin adormit, ca dintr-un basm, cu-n alb veșmânt întins pe trotuare, pe carosabil, pe zonele cu iarbă și pe copaci, colorat de lumina lampadarelor stradale în tonuri gălbui-orănjui și-acoperit de ceea ce părea a fi un cer de-o nuanță albastru-gri încețoșat.

În casă era cald, întuneric și liniște. Am deschis geamul batant pe verticală. De-afară năvălit-au cu un vuiet o mulțime de fulgi de nea, la fel de agitați ca oamenii-ntr-un magazin cu reduceri mari, dar în limita stocului expus. Mi-au înțepat obrajii ca niște ace de gămălie care-și caută odihna în pernița de cusut. Un fior zgribulit m-a scărpinat pe șira spinării în timp ce inspiram cu nesaț viforul crispat cu parfum de zăpadă care întra prin fanta deschisă a geamului.

Mi-am spus că patima patului călduros și confortabil care mă chema-napoi să-mi revendic împărăția viselor urma să aibă de-așteptat, fiindcă-n ruptul capului n-aveam să pierd ocazia de a mă plimba la pas cu visele pe străzile înzăpezite ale adormitului oraș. Cum anii ultimei decade adus-au tot mai rar zăpadă în Decembrie, această desfătare, dintr-a cerului cernută, aveam de gând s-o savurez ca pe un dar carnal de mare sărbătoare faraonică.

M-am îmbrăcat grăbit în haine de oraș. N-apucară, cinci minute să se scurgă în clepsidră, că deja eram afară-n, fața blocului, cu mâinile deschise larg și-mbrățișam în aer, iarna. Mi-am lăsat acasă ochelarii transparenți contra intemperiilor fiindcă am vrut să simt fiecare fulg de nea care-și găsește calda moarte pe ochii și obrajii mei.

Pustii de oameni, străzile erau umplute cu lumina nopții citadine și zăpadă. Depusă, pătură, pe jos și-n aer viscolită ca-ntr-un mixer, cea mai încântătoare formă de agregare a apei îmi răspundea cu bucurie la bucuria-mi ludică. Țopăia energică și zgomotos pe gluga-mi de pe cap, scrâșnea cu sete sub tălpile-mi de-uriaș, zbura prin fața ochilor și scotea limba la mine ca o fată care-și ascunde timida pasiune în spatele unei neînțelese obrăznicii și se lăsa-n odihnă veșnică pe umerii și pieptul meu în timp ce lent îmi contura alura unui om de zăpadă însuflețit.

Orașul țipa de bucurie, umplut de lipsa traficului auto. Rareori auzeam câte-o mașină mergând ca un melc grijuliu și derapând periculos în curbele din intersecții.

Am mers de-acasă până la Arcul de Triumf. De-acolo am pășit în Parcul Herăstrău, traversându-l până la Aviatorilor, unde am găsit amenajat un mini-orășel de Crăciun pentru copii ce astăzi avea să își deschidă prima oară porțile. Era pustiu, dar parcă plin de viață. Bețigașe uriașe de bomboane, construite din șiraguri de becuri galbene și roșii, flancau aleea principală de la intrarea dinspre televiziune. Cerul parcului era acoperit de-o plasă din stele și praf strălucitor. Covorul alb adus de soartă desăvârșea tabloul. Câteva panouri mari avertizau nomazii rătăciți că se-află pe tărâmul ”Crăciunului Copiilor”. Eram acasă.

M-am învârtit în rondul din fața statuii lui De Gaulle și am intrat înapoi în parc pe-o-alee secundară, dar de-o frumusețe nocturnă principală. Străjuit de lampadare și bătrâni copaci am traversat încă o dată parcul și m-am întors înfrigurat la Arcul de Triumf. Șoseaua Kiseleff se întindea strălucitoare și îmbietoare ca o târfă subțire și-naltă, ce-abia-mplinit-a 18 ani, dar care știe deja cum să-și aștepte clienții, în neglijeu și cu fesele-n sus, pe-o mare de cearșafuri albe-imaculate.

Era făr-de-putință să m-abțin. Cu scrâșnetul gurilor ce se iubesc în durere, pașii mei au continuat să numere prin viscol secundele primelor ore matinale și ultimelor clipe de-ntuneric pe trotuarele înzăpezite ale Șoselei Kiseleff, pe sub frumoasele podoabe luminoase stradale, marcate-n centru de vaste candelabre venite parcă din alt timp și măritate-n moda zilei cu zvelte și virile becuri LED.

Nu știam încotro merg și unde-aveam să mă opresc. De era cu putință să nu se-aprindă în lumina zilei, noaptea dimineții, niciodată, aș fi urmat calea omătului trecând dincolo de pânzele albe și până pe tărâmurile despre care-auzi numai în basme, unde prințese virgine și iubărețe aleargă dezbrăcate pe poteci și se înghesuie s-absoarbă căldura piepturilor voinicilor care se-aventurează pe-acolo.

O stradă-ngustă și cochetă, ca o femeie matură ce încă poate să aprindă curiozități infantile, chemat-a-mi pașii să se-abată de pe Kiseleff și să se piardă-n romantica plasă a străzilor strâmte, îngrămădite cu căsuțe elegante și vechi. Călcat-am pe acolo pe zăpezi ce n-au mai fost atinse încă de cu seară și mi-am adus aminte, privind acoperișurile caselor, de sentimentul acela de iubire pe care îl găsește omul, seara, doar în orașele mici de munte, precum Sinaia sau Predeal.

Rătăcind pe străzile pe care le-am parcurs de-atâtea și de-atâtea ori, în cei treizeci de ani de când visez în acest oraș, dar care astăzi arătau ca niciodată de frumoase și, paradoxal, de calde, am ajuns înapoi la Piața Domenii. Două blocuri distanță mă despărțeau de Bulevardul Mihalache când viforul s-a-nverșunat și-a prins din aer toată zăpada și-a început s-o-nvârtă-ntr-o tornadă, de tip microclimat de cartier, cu care-a spulberat toți fulgii ce-abia adormiseră pe copertinele blocurilor și pe acoperișurile caselor din zonă. M-am oprit în loc și-am stat ca să resimt puterea vântului înnobilat cu ace de zăpadă. Mi-am adus aminte de copilăria petrecută în zona Dinicu Golescu – Palatul CFR – Bulevardul Gării de Nord, unde microclimatul local, mai rece decât în restul Capitalei, aducea în fiecare zi de iarnă tornade mici și rele ca niște fete care știu ce vor și cum s-obțină, zăpadă multă viscolită care se înălța mai sus de genunchii-mi pe atunci mai jos și aer care-mi congela plămânii-ntr-o crispare tăioasă. M-am gândit pentru câteva secunde ce-ar fi dac-aș porni spre cartierul copilăriei pentru-a mă bucura din nou de vitregia viscolului atât de drag copilului din mine. M-am gândit apoi că o parte din poezia acelor timpuri era scrisă de casa spre care mă-ntorceam, ori acum ar fi-nsemnat să mă înham la dus-întors pe-un lung și-anevoios drum, doar pentru-a mă-ntoarce iar acasă. Deja trecuseră 2 ore de la plecarea-mi matinală-n promenadă și cu toată aventura pe care-o simțeam în suflet, trupu-mi simțea c-a înghețat și că a obosit.

Gândurile mele au migrat de pe tărâmul amintirilor copilăriei înspre tărâmul nesătulelor papile gustative. Mi-am adus aminte că acasă aveam chiftele proaspăt prăjite și slăninuță fragedă și gustoasă. Mi-am adus aminte de vinul fiert pe care l-am băut la Târgul de Crăciun în urmă cu mai multe zile și m-am gândit ce fain ar fi dac-aș avea o cană din poțiunea strugurilor care să mă încălzească după ce mă voi fi-ntors acasă. Am început să-mi imaginez cum ziua-ntreagă ce avea să-nceapă urma să fie magică, desprinsă parcă dintr-un basm, numai-și-numai datorită vinului fiert pe care l-aș bea în compania de neegalat a chiftelelor din carne de vită. Lesne de-nțeles mi se părea că o mirifică plimbare prin troiene, ca cea pe care tocmai o duceam la capăt, era menită spre pecetluire doar cu-n sigiliu încălzit, venit din podgorii.

Magazinul-nostru-cel-de-toate-zilele-și-colțurile-de-bloc, ”Mega Image” , m-a ajutat sărindu-mi în cale. Mi-am deschis sufletul și-am tastat codul pin, cumpărând prin aceasta tot ceea ce limba mi-a poftit, iar marketingul tradițiilor comerciale m-a făcut să cred că am nevoie.

Încărcat cu o sacoșă la fel de grea precum cantitatea pe care tocmai am slăbit-o, grație unui regim de slăbire pe care îl urmez, am venit acasă. Luminile străzilor s-au stins. Căldura oranj reflectată de zăpadă a lăsat locul unui filtru rece-albastru al primei lumini a dimineții. Geaca matlasată mi s-a udat până la căptușeala interioară. Ghetele au absorbit zăpada care mi-a îmbibat șosetele cu generozitate.

Ajuns acasă, am pus vinul la fiert, am încălzit mai multe chiftele la microunde și am feliat slăninuța. Am deschis și o caserolă cu o mică porție de fasole bătută pe care tocmai o cumpărasem de la magazin. Am pus caldă muzică jazz cu temă de Crăciun de pe Spotify și am aprins decorațiunile luminoase de pe bibliotecă, de la geamuri și de pe bradul frumos împodobit.

Am început să mănânc și să mă încălzesc cu proaspătul vin fiert, lăsându-mi gândurile să zboare prin jazz și luminițe colorate spre iubita-mi zăpadă care mi-a oferit câteva ore matinale de tandrețe ca o amantă de-o noapte care se-ntoarce la viața ei lăsând în urma-i amintiri de neuitat. Nicicând Crăciunul n-a fost mai fain în viața-mi de adult ca-n astă zi, ce-ntâmplător în calendare-i doar 15 Decembrie.

O viespe flămânjoară

Încă de vinerea trecută am descoperit că s-a inaugurat un târg cu vechituri și mâncare în parcul Herăstrău, la intrarea de la Aviatorilor. Ieșisem de dimineață să mă plimb și am nimerit în parc exact când tarabele erau deschise și aranjate în proporție de 90%. Mi-am cumpărat degrabă un cărnăcior de Pleșcoi prăjit la grătar, un gogoșar murat umplut cu varză murată și o bere rece la doză. Masa a fost delicioasă, cu atât mai mult cu cât ziua era superbă, cu cer senin albastru deschis.

Duminică mi s-a făcut poftă de cârnați așa că m-am dus din nou. Bănuiam că era ultima zi de târg, evenimentele de acest gen fiind, de regulă, doar pe durata weekend-ului.

Mi-am cumpărat un cârnăcior cu puțin muștar, o frigăruie generoasă de pui, un sos de usturoi, o bucată de mușchi țigănesc prăjit la grătar și două beri. Am stat la terasa amenajată în aer liber, dinapoia statuii lui Charles de Gaulle din Herăstrău, vreme de mai mult de-un ceas. De mult n-am mai mâncat bucate așa de gustoase la o terasă ad-hoc.

Cât timp am stat la masă au zburat silențios împrejurul meu mai multe viespi precum proverbialele stele verzi. Erau peste tot: în jurul meu, la celelalte mese, prin preajma tarabei cu grătarul. Nu m-am tulburat din cauza lor, așa cum făceam cu câțiva ani în urmă, dar aveam impresia că la fiecare îmbucătură sau gură de bere am să înghit din greșeală câte o viespe care se așeza pe mâncarea mea.

Am încercat să îndepărtez viespile de farfuriile mele atrăgându-le într-un colț al mesei unde am pus niște fărâmituri de pâine și o bucățică de mușchi țigănesc pe care încercasem s-o mănânc, dar care am descoperit că îngloba un os.

Din când în când vedeam câte o viespe care se înghesuia în bucata de mușchi pe care o pusesem și mânca din ea. Nu știu dacă era aceeași viespe de fiecare dată. M-a surprins că era dispusă să mănânce mușchi țigănesc. Mă gândeam că era posibil să fie atrasă fie de carne, fie de grăsime, fie de saliva mea care inundase bucățica înainte să descopăr osul și s-o excomunic din gură.

Am văzut că viespea își afunda capul adânc în bucata de mâncare și m-am gândit că își obturează în felul acesta vederea periferică. Am devenit curios să aflu dacă pot s-o ating și am vrut să descopăr ce senzație simt.

Mi-am apropiat treptat mâna dreaptă de colțul mesei și apoi am extins lent degetul mijlociu înspre viespe. M-am apropiat de ea și am atins-o încet, după care am început s-o mângâi pe spinare, de la ceafă până la fund, cu mișcări delicate.

Viespea a perceput că este atinsă și a resimțit presiunea apăsării mele, chiar dacă eu abia simțeam atingerea. Observam efectul de recul al atingerii mele în picioarele viespii, care absorbeau șocul apăsării printr-o flexare rapidă. Viespea nu s-a speriat și a continuat să mănânce, timp în care eu o mângâiam. Spinarea-i era dură la atingere și îmi dădea impresia unui șir de inele cheratinoase reci. Când glisam degetul de pe ceafa pe spinarea viespii, simțeam un gol, ca un inel lipsă, iar trupul insectei răspundea cu o mișcare similară celei pe care o face pisica mea când o mângâi pe spinare.

După vreo zece, poate cincisprezece secunde viespea și-a întors puțin capul și a văzut degetul meu. A decolat brusc și a început să zbârnâie frenetic în jurul capului meu de parcă mă certa furioasă că mi-am permis s-o ating. Am stat nemișcat vreo câteva secunde până când s-a îndepărtat.

Sacoșa ecologică

Merg la Mega Image la Domenii pentru o cumpărătură impulsivă de seară.
Imi aleg un pepene frumos, de 12 kilograme, cu zgomot răspicat la ciocănire și mă duc la casă. Cer o sacosă din pânză, din acelea verzi, plătesc și plec.

Căsuța mi-e situată la numai o stație de tramvai distanță de piața Domenii (vorba vine, căsuța – un apartament micuț într-un bloc vechi, în fața căruia au crescut pomii atât de mult încât soarele-l văd doar la televizor, dacă mă uit), așa că merg pe jos.

E seară și merg cu grijă pe trotuar, ocolind băltoacele în care căzut-au dude și care, acum, emană o duhoare de parcă ți-e mai drag să tragi pe nas o doză de verde de Paris. Pățit-am anii trecuți să trec în graba mare printr-o astfel de băltoacă și nu cred că a fost vreo groapă de gunoi suficient de-ndepărtată în care să-mi arunc adidașii și șosetuțele și tot să nu simt încă mirosul odios.

Mai văd din când în când guguștiuci bețivi care se-nfruptă din dudele în putrezire – fermentare căzute în astfel de bălți rămase după ploaie … părerea mea este că nu sunt sănătoși la cap …

Undeva pe la mijlocul drumului, în timp ce trec pe lângă o mașină parcată pe trotuar, aud un pârâit, relativ vag. Mă uit instinctiv în jos și ridic sacoșa, întrebându-mă în sine dac-oi fi atins cumva mașina. Nici vorbă de atins mașini, dar când mă uit la sacoșița verde proaspăt cumpărată, ce-mi văd ochii?! Pe cusătura laterală, ditamai cezariana de 15 centimetri prin care bebeul – pepene de 12 kile stătea gata – gata să iese afară.

Fi-v-ar sacoșile ecologice să vă fie! gândesc și repede ridic sacoșa la nivelul pieptului, îmbrățisând-o ca pe-o tainică amantă. Auzi tu, să nu fie sacoșa în stare să ducă un biet pepenaș de 12 kilograme fără să facă hernie. Pun pariu că nici ecologică nu e!

Toate ca toate, dar stația aceea de tramvai despre care spus-am că desparte Piața Domenii de blocul în care-mi stă apartamentul nu e tocmai scurtă, în situații de urgență și, deși sunt mare și voinic, cum toată ziua mi-o petrec gâdilând ceea ce prind (tastaturi, claviaturi, chitare, fătuci, etc), brațele mele nu-s tocmai încântate că trebuie să țină un ditamai pepenoiul, ca pe pruncul cel sfânt, până acasă. Așa că îmi comunică aceasta printr-o febră musculară ușoară, numai bună de folosit drept scuză pentru-a masca lenea cotidiană în zilele ce vin.

Ajung acasă, scot pepenele din sacosă și pun berea la rece. A, nu v-am spus?! Am luat și o sticluță sau două de bere. (Da, bine, mă rog, or fi contribuit și ele la greutatea totală, nu zic nu. Dar cât poate un six-pack să cântărească? Și mai ales, văzut-ați voi sacosă care să nu reziste la un pepene și o bere?!)

Tai pepenele felii și-apoi cubulețe și mi-l pun în castronașe. Dezamăgire colosală: lipsit de gust, sărac în culoare, bogat în sâmburi și deloc dulce. Ce păcat! Nici nu cred că-i este foame, coșului de gunoi, la ora asta. Îl arunc mâine dimineață.

Noroc cu six-pack-ul de bere. Mă rog, vorba vine six-pack (adică șase sticle) … mai sunt doar patru.

(PS.: îți dai tu seama ce cufureală strașnică și magică aș fi avut la miezul nopții dacă pe lângă bere aveam norocul să pup un pepene gustos? … )

În așteptarea lui 105

Plec de la film, pentru prima dată în viață, înainte să se termine filmul … un gest de neconceput pentru mine și, totodată, o dovadă covârșitoare a calității scăzute a peliculei.

Îmi spun că n-are sens să iau un taxi fiindcă e încă devreme, e doar zece și zece seara și mai bine merg la autobuz.

Ajung în stație și mă pun pe așteptat. După nici cinci minute, văd cum se apropie un autobuz, fără firmă luminoasă pe care să-i fie numărul afișat. Mă încrunt, strâmb din nas, din ochi, din gură, doar doar oi reuși să citesc ce număr scria pe coala A4 lipită pe parbriz. Cu greu disting numărul 139.
Fac un pas înapoi pe refugiu resemnat. Autobuzul așteaptă cu ușile încă deschise în stație.

De undeva din spate, de departe, trei fete, în scara măgarului, se disting cu greu cum aleargă mai repede decât orice înspre autobuz. Pași mari, chicote, strigăte, fetele se apropie.
Cea mică alerga în capul listei, așa de repede și de ciudat, cumva dată pe spate, de parcă îi plutea trupul în aer, iar mai în față îi fugeau picioarele.

Ajunge asta mică în dreptul meu și, în viteza alergării, întoarce capul spre mine și întreabă din fugă:

– 105?
Fără să clipesc sau clintesc, răspund încet:

– Nu, 139.
Fata trage repede frâna de mână, cea mijlocie se bușește în ea, cea din urmă n-apucă să afle vestea și pune deja un picior pe scara autobuzului.

– Nu e, nu e! E 139! strigă repede celelalte două fete spre a treia, trăgând-o înapoi din autobuz.

Următoarele douzeci de minute le-am petrecut ascultându-le pe fete râzând și mirându-se și râzând iar între ele de cât de repede au alergat și, mai ales, după un autobuz care nici nu le-a fost de folos.

Următoarele douăzeci de minute au trecut ceva mai repede, în condițiile în care număram cu toții troleibuzele și autobuzele 139 care treceau prin fața noastră.

Un tip, foarte ciudat, a venit în stație și s-a postat în dreptul fetelor, foarte aproape de ele, admirând în mod evident posteriorul fetei mai înalte. Fata și-a tras gentuța care-i atârna pe umăr mai în față, cu un gest de protecție. Ciudatul continua să rânjească foarte deranjant (ca un om bolnav psihic) înspre fete. Eu fac un pas înapoi, să vadă toată lumea că sunt acolo și să am culoar liber spre fete și ciudat, caz că izbucnește vreun balamuc să-l pot controla rapid.

Alte douăzeci de minute au mai trecut, timp în care ne spuneam cu toții că ”Nu mai vine … ”. Ciudatul s-a tot învârtit, a dat târcoale, m-am uitat la el, s-a uitat la mine, s-a învârtit în cercuri tot mai mari și într-un târziu a plecat.

În locul lui, o gașcă de 4-5 țigani și țigănuși a umplut stația de autobuz. Un minut jumate poate a trecut până când au început să facă remarci înspre cele trei fete. Acestea s-au ingrămădit una în alta, tot mai tare și s-au dat mai înspre stânga, spre mine.

– De data asta, chiar am făcut-o! spune una

– Uite, cei de vis-a-vis iau un taxi!

– Daaa, însă noi nu luăm, spune cea înaltă râzând. Nu degeaba ne-am luat abonament, așteptăm mașina

– Păi și dacă nu mai vine și nu mai vine? întreabă speriată cea mică.

– Mai stăm, și dacă chiar e să luăm taxi, atunci sunăm. Adică nu luăm așa oricum, sunăm și chemăm!

– Da, așa facem!
Parcă discutau trei mâțe dintr-un desen animat …

După o oră (literalmente) de așteptare, în condițiile în care deja trecuseră 15 minute peste ora 23, mi-am zis în sine că nu mai are rost să aștept, 105 clar n-o să mai vină. Dar ce se întâmplă cu fetele, că dacă plec eu, mare zmeu și rămân ele cu țiganii …

Așa că-mi iau inima-n dinți și mă duc spre fete și le întreb până unde merg ele cu 105-ul. Îmi răspund că până în agronomie. Le spun că și eu merg pe-aproape, cu o stație înainte, la Aviator Popișteanu. Continui apoi spunându-le că mă duc să scot bani de la bancomat și apoi chem un taxi. Le invit să vină cu mine, dacă doresc.

– Ah, nu mai așteptați? mă întreabă grăbite.

– Nu.

– Păi bine, duceți-vă și scoateți și ne anunțați și pe noi și facem comandă.

Mama voastră de fricoase, îmi zic eu în minte. Păi ideea era să vă duc mai departe de țiganii de lângă voi, acuma în loc sa veniți cu mine la bancomat și să chemăm taxiul acolo, mă forțați să vă las singure aici, să merg, să mă întorc cu bani asupra mea și să chem taxiul taman în fața ăstora. No bine …

Mă duc până-n capul străzii, în intersecție, traversez, merg la bancomat, scot bănuții, îmi zic în sinea mea ”Aș putea să chem taxiul aici și să plec” dar n-am eu suflet să las trei fete în urmă. Mă duc înapoi în intersecție, traversez în sens invers, mă duc spre stația de autobuz unde cele trei fete și grupul de țigani așteptau mirați cu ochii roată întoarcerea-mi. Scoat telefonul mobil și comand un taxi de pe aplicația firmei la care lucrez. Primesc un răspuns prompt și le arăt fetelor display-ul telefonului.

Vine taxi-ul, oprește în față, fetele se înghesuie spre ușa din spate. Eu pun mâna pe mânerul portierei și dau să trag. Ușa încuiată. Futui! Mai trag o data – nimic! Taximetristul se prinde în cele din urmă și aud cum descuie ușa. Trag din nou. Una din fete îmi zice:

– Păi stai tu în față!

– Da, normal că stau eu în față, dar vă deschid ușa …. (moașe-ta pe ghiață, continui în gând, încerc să fiu gentleman …)

Se urcă fetele, mă urc și eu, demarăm. Schimbăm câteva vorbe în taxi despre capătul din Valea Oltului al lui 105 și cum la Casa Presei nu este depou, precum crezut-au fetele și apoi ne cufundăm în tăcere.

Șapte minute mai târziu, ajungem aproape de blocul meu. Îi spun șoferului să oprească mai înainte decât aș fi avut eu nevoie, tocmai pentru ca apoi să poată continua drumul ducându-le pe fete în Agronomie. Mă uit spre aparatul de taxat, îmi pregătesc discret bănuții în buzunar, iar când mașina oprește, scot mai multe bancnote, cât să acopere drumul meu, plus drumul fetelor spre cămin plus bacșișul șoferului și spun:

– Le duceți vă rog și pe domnișoarele unde doresc să ajungă?
N-apucă șoferul să zică ”Da” că din spate sar mâțele grăbite:

– Nu, nu! De-aici ne descurcăm și noi! O luăm pe jos!
Și până s-apuc eu să zic ”Ho bre! Stați calme, că nu vă taie nimeni” fetele deja țușt! afară din mașină, așa de repede de parcă ar fi avut trei uși la bancheta din spate.

Eu holbez ochii cât cepele, ce dreaq era să mai zic?! Nu puteam să sar afară din taxi și să le vâr pe fete înapoi, imaginează-ți scenă!
Mă uit la taximetristul care, cu banii în mână și eliberat pe cale naturală de obligația călătoriei, rânjea la mine cu patru ochi și treizeci de dinți. Acuma doar nu era să mă țigănesc cu el să-i iau banii înapoi, plus că nu asta era ideea. Zic ”bună seara, mulțumesc” și cobor și eu.

În procesul scoaterii banilor din buzunar și al ieșirii mele din mașină, mi-au căzut din buzunar trei monede de cincizeci de bani. Chiar le-am auzit pe asflat când coborât-am de tot. Acuma, după ce-am plusat bănuți taxi-ului (cu sincer drag, de altfel), doar nu era ca, înconjurat de trei fătuci, să m-aplec în patru labe, pe întuneric, cu lanterna în mână, ca să-mi caut cele trei monede … imaginează-ți scena, hahaha.

Sincer, chiar îmi pare rău, nu de alta, dar o oră cât am așteptat autobuzul în stație, m-am tot jucat cu monedele acelea …. m-am împrietenit cu ele … și-acuma stau undeva pe carosabil în față la Ciupercă, abandonate ca niște căței fără stăpân …

In fine, trei fete, trei monede, e ca-n basme.

Fata cea mai înaltă (și cea mai drăguță, nimic de zis), scormonește repede în gentuța pe care și-o proteja cu atâta grijă în stația de autobuz și scoate un portofel mare și mă-ntreabă cât să-mi dea. Eu mă fâstâcesc și spun cu jumătate de glas că nu trebuie să-mi dea nimic, că eu oricum veneam până aici (un fel timid și autist de-a spune: ”Bă mâțelor, am vrut să fiu politicos, să fac o faptă bună, trebuia să mergeți mai departe cu taxiul, așa acuma mă simt si ciudat”.

Fata a mai întrebat o data:

– Nu pe bune, cât să-ți dau?, la care eu la fel de ciudat am răspuns

– Eu chiar aici locuiesc! arătând cu mâna dreaptă undeva înspre … stele, că nu pot să fiu sigur c-am nimerit direcția blocului.

Am plecat rapid fără să mă uit înapoi, fără să le întreb dacă sigur se descurcă s-ajungă la cămin (vorba aia, să nu se topească de frică pe drum, la cât de temătoare erau).

În fine, o întâmplare ciudată în care probabil fiecare am părut la fel de ciudați în ochii celuilalt.

(Culmea, poate și ele stau acuma și scriu un text, la fel ca mine: ”Eram aseară în stație la 105 …”)

Cântec omului orgolios

Mă deschid. Fiindcă încep să renunț la orgoliu. Fiindcă îi înțeleg negativul impact pe care îl are, fiindcă îl indentific și încerc să-l reduc la tăcere.
Multe am de-nvățat. Dar încep să cred în ceea ce pot face, încep să cred în ceea ce fac. Devine tot mai important pentru mine ceea ce cu-adevărat fac.

E-atât de simplu acum să spun “am greșit” și să întreb cum ar fi mai bine să continui; e-atât de simplu acum să-mi dau voie să evoluez.

E-atât de simplu să spun acum ‘te rog, iartă-mă” și să las al celeilalte persoane suflet să simtă continuarea.

Ce liber de teamă și griji sunt acum când nu mai îmi pasă dacă ratez încercând. Ce suplu și zvelt mi-este zborul când nu mă mai tem de cădere.

Ce simplă și ușoară mi-e viața căci nu mai emit comparații între mine și alții. Doar eu mă pot compara cu cel care-am fost și cel ce voi fi.

Ce caldă lumină și vesele gânduri răsar peste tot când nu mai ezit să spun “te iubesc”, “te doresc” și să simt fără filtru și făr’ de tăgadă sentimente, emoții, privire și glas.

Ce tare mi-e viața de când uitat-am de mine și devenit-am doar eu.

Cine sunt eu?
Sunt cel ce trăiește când orgoliul sfâșește.

Un concert la Opera din Varna

Inca dinainte de a veni am aflat ca sambata urma sa aiba loc un concert la Opera din Varna unde aveau sa cante atat orchestra operei cat si doua grupuri corale.

Unul din obiectivele plimbarii de ieri a fost acela de a localiza opera si de a-mi procura bilet.

Dupa foarte putina cautare pe hartile google am gasit locatia si mi-am estimat un drum aproximativ avand ca punct de plecare hotelul meu si ca punct de destinatie Opera din Varna.
Cincisprezece minute dupa momentul de plecare, ma aflam in centrul vechi al orasului, in fata unei cladiri rosu cu alb, impozanta, nu ca marime, dar ca aspect si atitudine.

Merg spre intrarea principala strecurandu-ma, printre gardurile de sarma care delimiteaza zonele din centrul vechi in care se pun dale noi, doar pentru a gasi trei perechi de usi inchise. Afise in limba bulgara pe fiecare dintre ele, imi este foarte dificil sa inteleg despre ce este vorba. Pe unul dintre ele regasesc o pereche de numere care imi par cunoscute: 10 – 13, 14 – 19.
Imi imaginez ca este programul de functionare al casei de bilete, orientandu-ma si dupa cuvantul “kaca” scris deasupra lor. Ma uit la ceas: 13:20.
Fir-ar! Am nimerit taman in mijlocul pauzei.

Intrucat departe aveau de gand picioarele a ma purta in plimbarea-mi de ieri, am hotarat ca este mai bine sa petrec timpul pauzei invartindu-ma prin centrul vrchi al orasului, de jur-imprejurul operei, intrucat seara exista posibilitatea de-a reveni in zona mult dupa ora de inchidere.

Am plecat asadar in explorarea imprejurimilor. Un parc micut dar vesel in apropiere, marginit de un gard in fata caruia erau asezate o sumedenie de tarabe al caror obiect de activitate pornea de la comercializarea de suveniruri la produse agroalimentare.
Imi cumpar doua amintiri sub forma de breloc de chei iar mai apoi ma las cucerit de casoletele cu capsuni si cumpar o portie masiva de capsuni mari, rosii, zemoase, gustoase si dulci.

Petrec restul de timp invartindu-ma in jurul parcului, prin exterior, mancand capsuni din punga, apoi sezand pe una din banci si continuand sa mananc capsuni.

Trecut-a timpul repede si sincer, iar eu, vazand ca ceasul indica deja ora 14:05, ma ridic de pe banca si pornesc din nou spre intrarea principala a operei pentru-a-mi cumpara bilet la spectacolul ce-avea sa fie a doua zi.

In dreptul usii, in interior, o doamna. Indic un gest sugestiv cu mana, invartind-o prin aer, pentru-a intreba daca este deschis, daca se poate intra. Imi zambeste si deschide usa.
Salut respectuos in limba engleza si spun ca as dori sa cumpar un bilet pentru spectacolul din seara urmatoare, “Gala concert” dupa cum era tradus titlul in limba engleza.

Imi confirma ca spectacolul urmeaza sa fie in seara zilei urmatoare si imi spune ca nu este nevoie de bilet. Intreb mirat daca intrarea este gratis si-mi confirma.
Cu oarecare strangere de inima si usoara descumpanire, parasesc treptele intrarii principale a operei din varna, necajit ca asteptarile mele originale – a-mi cumpara un bilet – nu au fost indeplinite si cumva temator de soarta unui spectacol a carui deschidere si intrare este libera.

O noapte si o dimineata se rostogolesc peste frumoasa si cetoasa Varna, aruncand deasupra-i picuri de ploaie, valatuci de ceata si fum, nori aflati in plimbare, zgomot de talazuri care se frang in nisip si aer deschis si placut numai bun sa insufle viata in verzii, falnici arbori din fiecare strada.

Orele traite mult dupa caderea mijlocului noptii si-au platit factura in dimineata urmatoare cand ochii i-am deschis cu greu abia spre ora noua jumatate.
Un dus caldut sub presiune, o pereche de pantaloni scurti, adidiasi si sosete albe si un tricou alb fara maneci si am fost gata de o noua plimbare. Rucsacul adapostindu-mi camera foto si mini-trepiedul in spinare si drum, doar drum si drum si drum in toate directiile si toate sensurile.

Printre obiectivele vizitate au fost vestigiile bailor romane. Usor gasitu-le-am dupa vreun kilometru de mers in zig-zag pe verzile stradute ale Varnei. Initial crezut-am ca sit-ul e inchis, orientandu-ma dupa gardul de fier inalt si masiv care marginea una din laturi si dupa lacatul ce fereca o usa din metal. Norocul meu insa avea sa-mi rada, intrucat pe latura diagonal opusa era intrarea principala, deschis larg, cu o casa de bilete infipta in poarta.

Am incercat sa-mi cumpar biletul de patru leva folosind o banconta de cincizeci de leva pe care o aveam in buzunar, dar casiera a-nceput a se vaita, aratandu-mi un pumn de vreo 8 banconte de doua leva si scuturand din cap. Mormai si eu in barba si scot din alt buzunar o banconta de conci leva, spre bucuria si surasul batranei casiere care imi inmaneaza doua bucatele hartie reprezentand biletul si o moneda de o leva drept rest.

Inaintea mea un alt turist, de etnie asiatica, tocmai ce-si cumparase biletul si incepea sa parcurga drumul amenajat spre vizitare.
Pornesc si eu pe-acelasi drum pana la prima bifurcare dupa care incep sa explorez ramasitele fostelor camere in care maretii romani faceau ciup-ciup. Ma las cuprins de insemnatatea zidurilor semidaramate, aceea ca, dupa peste o mie de ani, continua sa existe, chiar si in format partial.
Merg dintr-o camera intr-alta, trecand pe sub arcade.
Cuprind in palme bucatile de piatra, salutandu-le cu drag, lasandu-mi mintea sa ramana goala pentru cateva momente.

In camera de-alaturi, turistul asiatic, imbracat in costum, cu aspect elegant, statea drept si solemn, privind cu atentie inspre un punct. Fac un pas inapoi pentru-a vedea prin arcada prin care-l priveam spre cine se uita.
Un bat telescopic se intinde din mainile lui, indreptat inainte si-n sus, avand in varf o camera de fotografiat gopro, situata la vreo douazeci de centimetri de nivelul ochilor sai. Selfie! Acolo privea, atat de serios.

Continui sa ma plimb prin camere ajungand inapoi la intrarea in traseu, unde o scara din lemn, descendenta, avea sa-mi poarte pasii spre un tunel cu mai multe incaperi subterane, cu intrari in forma de arcade si captuseala din piatra.
Ating cu emotie pietrele, privind tavanul curbat al incaperilor subterane si imi imaginez focul ce ar fi ars cu secole in urma in incaperile acelea, pentru-a incalzi apa romanilor ce se-mbaiau deasupra.
Trec dintr-o celula intr-alta simtind parca in mine focul ce ars-a-ntrecut si ajung la captul tunelului unde se afla placuta informativa, care descria functionalitatea spatiului subteran. Pe acea placuta din bronz era frumos gravat, in trei limbi, bulgara engleza si franceza: “latrina”.

Se pare ca izul focului antic pe care l-am simtit a fost defapt umbra altui tip de nevoie.

Am plecat din fostele bai romane si mi-am continuat plimbare prin frumoasa Varna.
Zig-zag este putin spus pentru-a descrie cursul pe care pasii-mi l-au urmat.
Nici nu m-am obosit sa mai pornesc gps-ul pentru-a-mi marca drumul, mai mult ca sigur ar fi pierdut urma si as fi patit ca anul trecut cand, pe inregistrarea gps, aveam o linie dreapta intre doua puncte diametral opuse din Varna, semn al unei improbabile teleportari, in conditiile in care talpile-mi batura atunci treizeci de kilometri intr-o singura zi.

Soarele si-a schimbat vesmantul matinal intr-unul de pranz. Grupuri de nori albi au traversat albastrul cer in toate directiile. Banuiesc azurul cerului, asa cred ca era, dar nu pot spune cu exactitate intrucat norii despre care spun l-au acoperit integral toata ziua. Cam acelasi lucru si despre hainele maretului Soare, mi le imaginez doar, ca-n povestea cu-mparatul.
Cert este insa ca timpul a trecut si ceasul arata acum ora doua fara douazezi, dupamiaza. (Vorba vine, “cert”, ca si trecerea timpului e relativa, cred … )

M-am intors la hotel cuprins de oboseala cu gandul de-a ma odihni un pic in vederea adunarii resurselor enegetice interioare pentru alta drumetie si, evident, pentru participarea in chip de spectator la concertul de la opera.
Abia ce mi-am intins cei peste o suta si nouazeci de centimetri inaltime si inchis-am ochii, ca m-am si trezit trei ore mai tarziu. Numai bine sa ma pregatesc sa merg direct la opera.

Inc-un dus cald, ghetutze sport, pantaloni lungi, bluza rosie si haina de primavara-toamna. O borseta cu tableta, agatata de gat si umbrela in mana, am plecat spre opera.
Am calculat ca as avea douzeci de minute la dispozitie ca sa ajung cu zece minute mai devreme la opera, asa ca mi-am permis sa merg pe stradute intortochiate si necunoscute, bazandu-ma doar pe intuitia directiei de mers. Inainte, stanga, inainte dreapta, stanga, dreapta inainte, inapoi … cred ca m-am ratacit putin, dar tot am ajuns la opera, dupa nici zece minute.

Nu am fost prea incantat de premonitia asteptarii cu umbrela in mana, in ploaie, in fata operei, timp de o jumatate de ora. Noroc ca era permisa intrarea in hol. Acolo erau deja adunati vreo suta de spectatori, majoritatea trecuti de primele 70 de tinereti.
Lipsa de aer, spatiu inchis si cald … Am inceput sa transpir sub hainuta cu maneca lunga, ca un ou de paste, vopsit si pus la fiert a doua oara. Dar eram prezentabil, nu mi-am dat haina jos de pe mine fiindca as fi ramas intr-un tricou rosu cu maneca scurta – o aparitie lipsita de eleganta, m-am gandit eu, pentru un hol de opera plin de seniori.

Norocul avea sa-mi surada din nou si pe la sapte fara douazeci doua domnisoare s-au ivit din interiorul operei cu intentia de a deschide usile interioare care separau holul de zona de intrare efectiva in sala principala a operei. Usile se deschideau in sens pompieristic, inspre hol.
De-ndata ce multimea de spectatori a sesizat cea mai mica urma de intentie a fetelor de a permite accesul, navala s-a bulucit spre usi.

In partea cealalta, doua tinere fete. In partea astalalta, o gramada de batranei. La mijloc o pereche de usi care, culmea, aveau toata intentia de-a se deschide, doar daca nu erau impinse in sens invers deschiderii de catre spectatorii nerabdatori sa asimileze cultura ce avea sa prinda viata pe scena salii principale a operei.

Cateva nasuri turtite si vaitaturi mai tarziu si iata ca usile sunt larg deschise, date la perete si multimea intra repede, imbulzindu-se ca sinistratii romani la saltelele donate de Steven Seagal, in 2004. Prin multime, subsemnatul. Ochesc un scaun pozitionat aproximativ in centrul salii, si pe latime si pe adancime, si ma asez.

Trec minutele de forfota, reusesc sa fac rost de un program al serii, in limba engleza si ma bucur ca un copil la presimtirea spectacolului ce are sa urmeze.

Ah, nu am apucat sa spun, concertul, asa cum era botezat, avea ca tema implinirea a 1150 de ani de la Crestinarea Bulgariei. Avea sa cante orchestra Operei din Varna, corul de baieti al Varnei si corul Catedralei Patriarhale “Sf. Alexsander Nevsky” din Sofia.
Stiam asta inca dinainte de a veni, de cand am vrut sa-mi cumpar bilet, nu am aflat-o abia acum cand am facut rost de programul serii, dar abia acum mi-am amintit sa zic despre ce este vorba.

Concertul are 13 piese muzicale, prima sustinuta de orchestra simfonica, urmatoarele cinci de corul de baieti, iar restul de corul catedralei (nu vad viitorul, dar asa scrie in program).

Incepe. Un povestitor imbracat elegant, cu par grizonat, cu un clipboard in maini, deschide scena. Urmeaza orchestra care interpreteaza foarte frumos si emotionant, magistral chiar, rapsodia bulgara “Vardar”. Apoi orchestra paraseste scena si intra corul de baieti, vreo 30 de suflete, de la copii de aproximativ 5 ani pana la adolescenti de 20.

Intre fiecare piesa intervine povestitorul care spune cate ceva, in limba bulgara.
Fiecare pauza de aplauze dintre melodii si fiecare intrerupere imi fragmenteaza putin placerea unei povesti muzicale cursive, iar magareata cade chiar pe povestitor, inspre care indrept, fara sa vreau, un gand nu tocmai frumos: “ah, iar vine ăsta!”.

Nu mica mi-a fost surpriza cand, dupa cantecul al treilea sustinut de corul de baieti, prezentatorul nu mai apare.
Trece un moment, trec doua … corul de baieti impreuna cu doamna dirijor asteapta … sala genereaza inca un sir de aplauze pentru a sprijini asteptarea, dar nimic.
Doamna pianista, care da tonul fiecarei melodii, se ridica de la clapa, se duce in spatele scenei si revine dupa zece secunde impreuna cu povestitorul.
Doar Dumnezeu stie ce s-a petrecut. Concertul continua.

Segmentul muzical alocat corului de baieti este epuizat iar acestia coboara de pe scena. Au cantat exceptional.

Urca apoi pe scena corul catedralei. Fara sa ma pot abtine, imi trece prin minte o gluma rautacioasa pe care un carcotas ar spune-o copiilor din corul de baieti, la vederea corului catedralei: “acestia sunteti voi, peste 150 de ani”. Evident ca nu sunt carcotas si-mi pastrez rautatea in gand (si oricum nu stiu limba).

Intr-o maniera exceptionala, corul interpreteaza melodiile din program. Dirijorul, un om in varsta si cu o eleganta nativa, saluta cu mana pe inima fiecare ropot de aplauze.
Al treilea cantec interpretat de cor este aranjat chiar de dirijor, iar solistul este un baiat de vreo treizeci de ani, cu acelasi nume de familie ca al dirijorului. (Nu stiu, nu zic nimic fiindca nu ma pricep la nume – poate e doar coincidenta, habar n-am).

Inainte sa inceapa cantecul, inainte chiar sa-nceapa coristul care da tonul sa murmure melodia, dirijorul scoate un diapazon din buzunar, ii trage un bobarnac si-l duce repede la ureche. (Pe diapazon, nu pe bobarnac).
Din nou imi trece o gluma rautacioasa prin gand, de tipul celor pe care o țață le-ar spune, dar nu ma sperii, e doar o gluma la urma urmei: “ca ti s-o fi decalibrat urechea dupa doar trei cantece! Deh, normal, ca doar urmeaza sa cante gigea de baiat”.

In ciuda oricaror țațe si glume, băiatul canta exceptional iar corul pe masura.
Urmeaza inca un cantec de grup, apoi altul la care solista este o soprana. O voce subtire, deosebita, patrunzatoare. Canta de parc-ar fi un difuzor, nici nu-mi vine sa cred ce voce frumoasa iese dintr-un gat de om.

Calupul de melodii al corului se termina, iar prezentatorul invita pe scena pe Mitropolitul Varnei, care a fost, pesemne, spectator din balcon, sa rosteasca doua – trei cuvinte.

Pana la acest moment, concertul (toate partile cumulate) a durat 45 de minute. De la acest moment, Mitropolitul a vorbit (in limba bulgara, evident) inca 30 de minute.
La inceput, toata lumea asculta cu atentie vorbele parintelui. Chiar si eu, care nu intelegeam o boaba din cele ce spunea, priveam cu foarte multa atentie si interes inspre parinte.

Parintele poarta vesmant negru, cu mantie neagra pe umeri. O caserola din carton negru, cam cat o craticioara medie (fara coada sau toarte) pe cap. Un toiag negru, ca un monopied foto, lung si stralucitor, cu noduri aurite, in mana stanga.
Barba sa este lunga de vreo 25 de centimetri, cu fire țepene ca sârma, orientate inspre inainte. Arata ca un cod de bare, un șmoc de fire negre, apoi unul de fire albe, apoi doua de fire negre, iar unul de albe, inca unul de negre, alte doua de albe si in final inca unul de negre.

Fiecare cuvant rostit de bunul parinte se propaga prin firele-i țepene din barbă. Daca as avea un cititor cu laser nici n-ar trebui sa aud ce spune. As scana miscarea din varful firelor din barba si as obtine direct graficul undei sonore asociate.

Spectatorii incep sa se foiasca in scaune. Pe scena, in spatele parintelui, corul desfasoara miscari discrete de ridicare pe varfuri si balans pe calcaie. Dirijorul isi freaca palmele, agitat. Povestitorul priveste cu intriga (interes) spre parinte.
Urmeaza ultima frontiera: unii dintre spectatori isi scot telefoanele mobile si se uita la ceas. Apoi il fotografiaza pe parinte in timp ce vorbeste. Apoi isi fac selfiuri (nu uitati, vorbim despre oameni de peste saizeci de ani aici !!!)

Dupa vreo jumatate de ora, asa cum am zis, Mitropolitul isi termina monologul. Incheie cu un “Hristos a Inviat” la care toata sala (cu mine inclusiv) raspunde “Advarat a Inviat” (sala in bulgara, eu in romana). Acuma vorba vine, nu pot sa bag mana in foc ca asta s-a spus, dar am banuit, dupa energia de grup, ca acesta a fost schimbul de replici. Acuma, daca parintele o fi zis altceva, iar eu am raspuns cu “adevarat a Inviat” …. n-am de unde-a sti.

Dirijorul face semn corului sa cante o scurta piesa de inchidere ( douazeci de secunde ca lungime, poate).
Atata bucurie si viata in glasurile corului, la incheierea cuvantarii mitropolitului, nu s-a auzit in tot concertul.

Aplauze peste aplauze. Pe bune vorbind, chiar a fost un concert foarte frumos.
Scena se inchide, oamenii se ridica de pe scaune. Se reped apoi spre usi, sa iasa, cu-asa viteza, forta si panica de parca au fost tinuti cu forta inauntru.
Ma umfla rasul. Las, in ordinea “plecarii estimate”, oamenii sa iasa si ma strecor si eu afara.

Imi deschid umbrela si ma avant prin ploaie, pe strazile frumoasei Varne, spre hotel.

Pe drum ma opresc la restaurantul turcesc. Inghesuiala din interior imi aduce aminte de jocul “Zombie cafe” pe care l-am avut pe iphone cu ceva timp in urma. Acolo, intrucat gasisem un hack care imi oferea puteri depline in joc, puteam sa imi mobilez cafeneaua virtuala cu oricata mobila si oricate aparate vroiam. Nu puteam insa sa cresc suprafata cafenelei peste o anumita limita, motiv pentru care era o aglomeratie de nedescris.
Zombie cafe era cat pe-aci sa si devina restaurantul turcesc intrucat una din chelnarite a scapat, de pe tava pe care o ridicase, un cutit, care a cazut fix pe langa urechea unei cliente.
Aici am inceput sa scriu textul acesta.

Lasand gluma si picanteriile deoparte, a fost un concert fumos, cu o tema deosebita.
M-am simtit bine, ochii mi-au fost umeziti de emotie in timp ce ascultam melodiile cantate si sunt bucuros ca am fost parte din eveniment.

La cofetărie

***  I. ***

– Am văzut pe net niște poze din parcul din Bujiru, merită încercat.

– Mâine o sun să-i urez ”La mulți ani”.

– Ce treabă ai? N-ai treabă cu ea. Uită-te …

– Trebuie să-i vorbesc, să reparăm cumva. Oare ce să-i zic?

– Ce să repari? N-ai cum să repari ceva ce fuge de tine. Ascultă …

– Nu pe ea mă, relația!

– Stai mă calm, ce nu există n-are cum să aibă defecte. Am găsit …

– O sun mâine pe la 11 s-o prind când se scoală și-i zic să ne vedem.

– Băi, mă lași și pe mine să vorbesc? Ți-am găsit locația, las-o naibii de fată și fii atent aici!

– Nu vorbi de ea așa! Unde?

– Este parcul din Bujiru, la 30 de kilometri de aici.

Parcul? Au doar unul?

– Păi câte să aibă? E mic orașul.

– Ah, nu; vreau să filmăm undeva unde e viață, unde e acțiune, unde se trăiește.

– Vai Mihai mă termini cu ideile astea. Du-te mâine și vezi locul!

– Fugi de-aici, vrei să mor de plictiseală? Mâine o sun pe Elvira, spune Mihai coborând plin de transpirație de pe banda rulantă de lângă amicul său și așezându-se pe bicicletă, fără s-o pornească.

– Mâine dimineață te duci în Bujiru cum s-ar duce Adi; te sui în autocar, inspectezi drumul și parcul. Concentrează-te pe treabă ca să uiți de ea.

– O uit pe dracu! spune Mihai lovind cu palma ghidonul digital al bicicletei după care, lăsându-se pe spate și frecându-se pe burtă, continuă: Ah! ce mă seacă dieta asta!

– Lasă, lasă că-ți prinde bine. Vezi acuma să nu te-arunci la mâncare după ce plecăm; dă-ți cina la dușmani și mâncă și tu un iaurt, ceva simplu.

 

***  II. ***

PINK se aude cântând “Try” dintr-o mașină roșie care merge repede pe Șoseaua Materialului. Cu soarele țintă pe oglinda retrovizoare, Mihai conduce spre Autogara de Vest.

După vreo douăzeci de minute de mers, ajunge la destinație și parchează în față la Mall. Se-ntinde spre bancheta din spate de unde ia un rucsac în care pune, de pe scaunul mortului, tableta, o cameră mică de fotografiat și un tom de coli legate cu spirală pe-a cărui copertă se vede parțial “‘Un caz aparte’ de Adrian Dumi…”.

În stație, autocarul aștepta să se ocupe cât mai multe locuri. Mihai cumpără bilet și își găsește un loc la geam. În urma lui, un moș transpirat și disperat se chinuie să vină spre autocar sprijinindu-se în baston și se urcă cu multă dificultate. Se așează pe primul scaun din față și spune gâfâind șoferului că nu credea că mai ajunge.

Doar două locuri mai sunt libere, iar autocarul se pornește la drum spre Axelania, cu prima oprire în Bujiru.

 

***  III. ***

– Atunci vă trec pentru un bax de Cola și de Fanta, da? Hai că v-aduc și-unu de apă minerală! spune bărbatul spre cofetăreasă în timp ce își notează ceva în agendă.

– Ți-am spus, abia ce-am luat ieri, am făcut comandă de două, răspunde cu o voce groasă aceasta.

– Bine, dar v-aduc niște bere? Că acum avem ofertă, al doilea bax e la jumătate.

Hohotind cu gura până la urechi și dându-și capul pe spate, bătrâna cofetăreasa răspunde:

– Bere!? apoi arătând cu capul spre frigiderul din spate continuă: Nu vezi că încă am de data trecută?!

Bărbatul își coboară privirea într-o agendă neagră și notează tăcut ceva, apoi răsfoiește câteva pagini înainte și-napoi.

O sală lungă de vreo 15 metri și lată de vreo 6. Geamuri mari, din tavan până în podea, alcătuiesc pe latura mare peretele exterior. Pe stânga ușii, de la un capăt la altul, se întinde vitrina (galanteria) plină cu prăjituri, plăcinte și bomboane la kilogram. Pe dreapta, lângă marile geamuri, sunt aranjate, pe un singur rând paralel cu vitrina, mese mici, cu tăblia roșie și cu câte două scaune fiecare. În capătul celălalt două frigidere înalte și o altă ușă care duce probabil spre bucătărie.

Masa din mijloc e ocupată de două persoane; bărbatul cu agenda – un om de până în 35 de ani, cu părul scurt și blond, cu o geacă îmbrăcată peste tricou și o pereche de blugi destul de uzați. În fața lui stă o fată de vreo 20 de ani, blondă, plinuță, cu bust proeminent. Poartă pantaloni negri, cămașă albastră, iar părul îi este strâns într-un coc și prins cu un inel albastru. În fața ei are îngrămădite pe masă coli de hârtie scrise de mână, pe care le studiază.

La masa următoare stă bătrâna cofetăreasă. Îmbrăcată într-un halat alb cu accente roșii, cu păr blond bogat, turtit pe vârful capului și înfoiat de jur împrejur ca un turban, aceasta șade răsucită spre vitrina cu prăjituri, cu cotul stâng sprijinit pe masă.

În spatele vitrinei în dreptul tejghelei, vânzătoarea, o roșcată cu părul adunat mănunchi într-o coadă lungă, fredonează încet pe o melodie a postului local care se aude dintr-un radiocasetofon de tip vechi, dar foarte bine întreținut.

 

***  IV. ***

Autocarul a oprit la un kilometru după intrarea în Bujiru, în fața unui bloc scund, de două etaje, la parterul căruia se află pe colț o cofetărie. O firmă cu litere cursive tridimensionale roz stă agățată deasupra ușii, iar prin peretele de sticlă din lateral se văd câteva persoane adunate la mesele din centru.

Mihai coboară și scrutează cu privirea împrejurimile, rotindu-se pe-un picior. Zâmbește discret în timp ce asimilează ceea ce vede.

O sută de metri înainte, pe strada principală, ceasul unei clădiri cu turn, probabil primăria, mai are cincisprezece minute să părăsească ora zece, iar trei-patru sute de metri înapoi pe drumul pe care venise se înalță un furnal. Drept în față, peste drum, câteva blocuri de locuințe recent renovate sau construite și armonios colorate în trei nuanțe de galben și cu fundamentul maro-roșcat se-ntind de-a lungul drumului până aproape de clădirea cu turn, iar multe altele continuă după aceasta. O dugheană înghesuită între primele două blocuri adăpostește o băcănie botezată ”mini-supermarket” și o pantofărie.

Lumina alunecă blând peste micul oraș, sclipește încolăcită pe stâlpii alb-strălucitori de pe trotuare, se zbate speriată printre mașinile care merg repede pe drumul central spre continuarea autostrăzii de Axelania și apoi fuge peste blocurile frumos colorate și rămâne suspendată deasupra dealurilor care se întrezăresc în depărtare.

Cu harta GPS pe telefon, Mihai stă câteva zeci de secunde ca un bișnițar, cu mâna stângă întinsă, și privește atent prin geamurile cofetăriei scaunele și mesele roșii și vitrina cu prăjituri. Își plimbă limba prin gură de câteva ori, își umezește buza de jos, se uită la ceasul de pe mâna dreaptă, apoi se uită spre centrul orașului, aduce privirea înapoi și o trimite prin geamurile cofetăriei, se uită iar la ceas, se întoarce din nou, face doi pași înspre centrul orașului, apucă de mâner ușa cofetăriei și intră cu pași fermi.

 

***  V. ***

– Cât mai ai? îl întreabă vânzătoarea pe bărbatul cu agenda.

– Mai am, de-abia e în luna a treia.

– Să ai grijă ce faci, că o să se ia după tine, îi atrage atenția vânzătoarea.

Aplecat la nouăzeci de grade, Mihai inspectează prăjiturile de pe cele trei rafturi din vitrină privindu-le ca pe niște pești exotici în acvariul unei expoziții.  Aproape că bate cu degetul în geamul vitrinei ca să le vadă cum reacționează. Din partea stângă a vitrinei, o prăjitură acoperită cu smochine îmbrăcate în miere și cu blatul stratificat parcă îi răspunde, atrăgându-i privirea.

– O “smochină”, vă rog. se adresează Mihai vânzătoarei.

– La pachet?

– Nu, aici.

Vânzătoarea ia o felie de prăjitură, o pune pe o farfurioară de porțelan acompaniată de o linguriță de plastic de unică folosință și un șervețel de hârtie și i-o întinde lui Mihai. Acesta se așează, lăsând o masă liberă între el și cea ocupată din mijloc și începe să mănânce.

– Ai văzut mamă, copiii învață de la părinți! fata blonda îi spune amuzată cofetăresei bătrâne ca replică la atenționarea pe care vânzătoarea i-o adresase bărbatului cu agenda.

– Da; și ce-ai învățat tu de la mine? întreabă bătrâna râzând pe ton pedepsitor, mai mult retoric.

– Eh … prostia! spune cu blândețe fata după care începe și ea să râdă.

– Da … răspunde ironic cofetăreasa. Apoi pe ton auto-compătimitor: Așa mamă cuminte ca mine … e drept că acum nu mai e bine să fii cuminte …

– Da’ și când intri în gura doamnei! se aruncă repede în discuție bărbatul. Eu n-am să uit telefonul acela, continuă acesta înspre vânzătoare.

– Da, spune prelung bătrâna lăsându-se pe spate și râzând în hohote de-i tremura marele abdomen în sus și-n jos.

Vânzătoarea schimbă un set de priviri și ridicări de sprâncene cu fata blondă, apoi amândouă se uită la cofetăreasă după care își întorc privirile spre bărbat așteptând o explicație. Mihai mănâncă încet privind cele trei persoane pe sub sprâncene și se străduiește să tragă cu urechea.

– M-a sunat doamna într-o dimineață, la șapte … începe să povestească acesta.

– L-am sunat într-o dimineața la șapte și îmi răspunde ”da?” fără glas, spune bătrâna întrerupând-ul.

– Imediat a și început să țipe la mine prin telefon, reia bărbatul povestea. ”Cum?! Dormi la ora asta?! Te-ai îmbătat aseară până n-ai mai putut!” mi-a strigat. Eu eram bolnav și abia puteam să vorbesc și mă gândeam ”uite dom’le că nu pot să vorbesc de bolnav ce sunt și dânsa mă crede beat”.

– Ehe, cu dânsa nici dacă erai sănătos nu apucai să vorbești, îl întrerupe râzând vânzătoarea.

– Da, spune cofetăreasa dând aprobator din cap iar apoi scuturându-și-l pe orizontală, cu mine nu apuci să vorbești.

– Mă gândeam să îi închid, să zic că s-a pierdut legătura, continuă bărbatul.

– Nu, că atunci mai mult o enervai! spune cu fermitate vânzătoarea întrerupându-l din nou.

– Nu, că atunci te sun înapoi până nu mai scapi de mine! bătrâna continuă întreruperea pe ton superior. Nu mi-ai închis că știai ce te-așteaptă!

– Nu, nu, nu, păi nu închid de tot, se chinuie bărbatul să explice. Închid și sun imediat înapoi și zic că s-a pierdut legătura, dar asta o face să-si piardă puțin firul. Nu știi asta? o întreabă cu mirare pe vânzătoare făcând cu mâinile un gest de parcă ar bobina un fir de pe un mosor invizibil pe altul.

– Eh, pe mine mă enervează ăștia, continuă bătrâna. Mai sunt unii care îmi închid telefonul și atunci îi sun și de câte cincisprezece ori până zic ăia ”fir-ar a naibii să fie! Hai să îi răspund.”  și-mi spun la telefon ”ah, doamna, îmi cer scuze, eram la baie”. Da, da … bătrâna rostește amuzată, mai mult pentru ea, cu o mișcare verticală amplă a capului.

Vânzătoarea și cu fata râd. Mihai scoate din rucsac tableta și începe să scrie. Bărbatul își închide agenda și tace pentru un moment, iar după ce râsetele încetează o întreabă pe blondă:

– Pentru ce înveți?

– Pentru BAC.

– Oooh! … rostește cu ton înmuiat bărbatul

– Ha, ha, ha! Toată lumea are reacția asta când le spun la ce învăț, râde fata.

– Eu când am dat bac-ul n-am învățat, am mers așa cu ce știam, spune bărbatul. Apoi, cu un ton mai puternic și un ușor zâmbet pe buze acesta a continuat să rememoreze: La franceză m-a trecut de milă, că m-am dus la oral și i-am spus că nu știu și mi-am cerut scuze și mi-a dat cât să trec. Iar la restul, cu ce mi-am mai adus aminte din liceu; la mate știu am făcut câteva ore cu cineva, dar nu m-a ajutat, oricum nu înțelegeam și-am zis să merg la noroc. Și am avut!

Bărbatul pleacă salutând pe toată lumea și exprimându-și gândurile bune pentru restul zilei.

– M-am abținut să-i spun ”păi de-asta umbli acum cu agenda aia și mă rogi să îți cumpăr bere. De cât de mult ai învățat!” rostește amuzată cofetăreasa.

În cofetărie intră mai multe persoane printre care un băiat tânăr înalt și slab cu părul negru și îmbibat în gel, îmbrăcat cu o cămașă violet din material fin și o pereche de pantaloni negri de stofă, cu pantofi negri în picioare. Încearcă să-și păstreze o ținută verticală rigidă și să meargă ușor, neapăsat.

– Tu ce faci mă? se răstește cofetăreasa bătrână. Uite, fiica mea învață, tu ce faci? Ai venit să-ți iei plăcinte, să-ți refaci glicemia!

Băiatul se fâstâcește și nu găsește cuvinte pentru replică;  o salută printr-o mișcare de cap pe fata blondă, care îi răspunde privindu-l dulce-tăios și întrebându-l pe un ton ștrengăresc:

– Ce faci măi, golanule? Ce faci?

Băiatul zâmbește și pufnește ușor în râs. Nu zice nimic, iar cofetăreasa suplinește tăcerea acestuia:

– Păi a venit să-și ia plăcinte!

Trei sau patru persoane așteaptă la rând. Băiatul se așează la masa fetei. Se uită peste colile de pe care aceasta citea și discută despre lecțiile pe care le studiază.

Lăsată ușor într-o parte și sprijinită de spătarul scaunului, stând cu picioarele sub masă picior peste picior, cu o foaie de hârtie în mâna stângă în poziție de lectură și jucându-se cu un pix în mâna dreaptă, fata blondă privește hârtia și își frământă buzele. Apoi începe să rostească o întrebare, ridicându-și privirea înspre băiat înainte de-a o termina:

– Și ce face ea?

– Cine?

– Ea.

– Care ea?

– Ea. Aia.

– Cine?

– Aia mică.

– Care?

– Aia mică cu care te-ai încurcat acuma.

Băiatul privește în jos și rostește un ”ăăăăă” prelungit, timp în care privirea îi fuge pe una dintre hârtiile de pe masă pe care o ridică și o privește aparent foarte interesat. Vede cu coada ochiului că s-a eliberat rândul la tejghea si se ridică drept în picioare pentru a face comanda. Blonda își ridică ochii spre el.

– Două plăcinte cu brânză și una cu dovleac! băiatul spune vânzătoarei arătând cu mâna spre extrema dreaptă a vitrinei.

Cofetăreasa bătrână râde. Blonda își pleacă ochii înapoi în hârtie.

– N-avem cu dovleac, sunt cu mere. spune vânzătoarea derulându-și privirea dinspre aceeași extremă a vitrinei înspre ochii băiatului.

Acesta râde înfundat, apoi lung cum era își apleacă spre stânga trupul și capul ca la un exercițiu de gimnastică și mâna stângă o rotește ca-ntr-o reverență. Duce piciorul stâng un pas înapoi, își rotește trupul puțin spre stânga și cu mâna dreaptă indică elegant spre capătul din dreapta al vitrinei:

– Atunci două cu brânză și două cu mere, spune râzând.

Se așează la loc la masa blondei în timp ce vânzătoarea pregătește comanda.

Cofetăreasa bătrână s-a mutat în capătul cofetăriei, unde împreună cu altă angajată numără bani și completează tabele.

Un bătrân îmbrăcat într-un halat albastru murdar, cu șapcă galbenă pe cap și fără dinți în gură intră cu pași târșâiți, trece încet pe lângă vitrina cu prăjituri, trece pe lângă vânzătoare, pe lângă masa tinerilor, continuă să meargă spre extrema dreaptă a vitrinei, trece de vitrină, se oprește în fața frigiderelor și le inspectează conținutul cu privirea. Apoi merge la masa bătrânei, se apleacă sprijinindu-se cu mâinile, și o întreabă ceva. Fără să-i răspundă, aceasta strigă în față spre vânzătoare:

– Mai avem Pepsi fără zahăr?

Moșul nu se clintește, așteptând răspunsul vânzătoarei ca pe o lovitură de secure pe care preferă să nu o vadă venind.

– Da, mai avem.

Auzind aceasta, moșul își îndreaptă spinarea și întoarce fericit capul înspre vânzătoare, rânjind cu dinții lipsă.

Vânzătoarea se duce la masa tinerilor cu o tavă pe care tronau cele patru plăcinte, mari și înfoiate cât un curcan de Ziua Recunoștinței. Fata blondă se holbează surprinsă de volumul uriaș ocupat de plăcinte, cofetăreasa amuțește, băiatul emite o interjecție de uimire și râde în timp ce ia tava din mâinile vânzătoarei și o așează pe masă. Ca un luptător care frânge copanele fripte ale unei găini, băiatul sfâșie plăcintele bucată-cu-bucată și începe să mănânce. Fata îl privește discret și nu mai zice nimic.

Bătrânul vine din capătul cofetăriei și ia de la tejghea, unde era deja pregătită, o sticlă de Pepsi fără zahăr de un litru. Continuă să meargă târșâit paralel cu vitrina și iese din cofetărie.

Pe cât de mari și umflate prezidau plăcintele pe tava rotundă, pe atât de comestibile se pare că au fost încât băiatul a terminat de-a le mânca în vreo 10 minute.

Se ridică în picioare și se întoarce spre ușă. Fără să privească înapoi o întreabă pe fată:

– Îmi stă bine cămașa la spate?

– Da. Pantalonii îți stau nașpa, da’ lasă.

– Cum adică? Cum stau?

– Lasă că nu contează, stau bine.

Băiatul pleacă. Fata privește îndelung spre el, apoi strânge foile de pe masă și iese pe cealaltă ușă. Retrasă în capăt, bătrâna cofetăreasă și cu angajata stabilesc să mai pună în cuptor o tavă cu plăcinte.

Mihai a terminat de mâncat a doua prăjitură și continuă să scrie cu rapiditate pe tabletă când buzunarul de la pantaloni începe să cânte.

– Da Mircea, răspunde Mihai amicului său după ce-și scoate telefonul.

– Hei, ce faci? E doișpe, te-ai dus la parc?

– Da, stai; am ajuns da’ m-am oprit să mănânc ceva și-au fost niște faze mișto și-am stat să notez . Acuma ies.

– Vezi că ești la regim, să nu te prind că mănânci prăjituri.

– Da. Nu! Da, da, nu! Hai că te sun după ce văd cum e.

– Păi și nu-mi zici cum a mers?

– Cum adică, ce să meargă? Abia ce-am venit de vreun ceas. Până acum pare frumos.

– Hai mă, ce naiba, zi-mi și mie ce-ai vorbit cu ea! N-ai sunat-o pe Elvira?

– Aoleu! Pfff! Am uitat omule s-o sun, am uitat de ea.

– Ah! Fir-ar a dracului, dacă știam nu-ți mai ziceam nimic.

– Of, de ce nu m-ai sunat mai devreme să-mi spui s-o sun?

– Păi nu vroiam s-o suni, nu trebuie să te mai legi de ea. Da’ sincer nici nu credeam că uiți s-o suni; adică totuși, e ziua ei.

– Fir-ar a naibii, acuma n-o mai prind până la noapte când iese din tură.

– Las-o, n-are treabă cu tine. Du-te în parc și inspectează zona, fă niște poze să studiem dacă e locul potrivit.

– Hai că plec. Oare s-a întrebat de ce n-am sunat-o?

– Da, sigur! râde Mircea în telefon.

– Lasă că diseară o sun.

– Ocupă-te de treabă și ai să vezi că uiți de ea! Hai, du-te în parc!

 

 

 

În troleibuz (călătorie cu troleul)

Trebuia să ajung la Depoul Alexandria. Pentru aceasta aveam să iau autobuzul 300 până la Galeriile Orizont, apoi urma să merg puțin pe jos până la Universitate, iar de acolo voi fi luat troleibuzul 91 până la capăt, respectiv destinație.

Contrar obiceiului de-a porni încă de dimineață pentru a parcurge un drum lung, eu am plecat de-acasă după miezul zilei. Norișorii negri care stăteau atârnați de cerul dinspre centrul Capitalei nu m-au descurajat. Mi-am îmbrăcat un tricou de vară, pantaloni scurți și mi-am pus ochelarii de soare. Rucsacul din spinare avea să asigure adăpost umbrelei, până la eventuala-i utilizare.  O jumătate de oră cu 300 până la capăt, 7 minute pe jos până la Universitate și vreo 40 de minute cu troleul până la depou, am socotit eu.

N-a fost nevoie să las mult timp umbrela să doarmă fiindcă în fața fântânii de la Arhitectură a început să plouă cu stropi cât sâmburii cireșelor mari. S-au format niște curenți de aer care parcă suflau din toate părțile, doar-doar mi-or întoarce umbrela pe dos. Eu merg întotdeauna repede, dar parcă tot mai era loc pentru o ușoară creștere a vitezei, așa că am grăbit pasul spre stația de la Universitate care avea să-mi asigure adăpost.

Ca niciodată, primul sosit, după 20 de secunde de așteptare, a fost troleibuzul 85. De când mă știu, de mai bine de 20 de ani, când am avut nevoie să merg cu 85-ul trebuia să aștept câte-o jumătate de oră. Acum parcă îmi spunea “Take on me, take me on” rânjind cu ușile deschise și cu scaunele goale, știind că nu mă pot urca în el.

Am avut însă noroc și după vreo două minute a venit companionul de drum, troleibuzul 91. Am prins un loc acolo unde-mi place, pe stânga vehiculului conform sensului de mers, la geam. Prefer locurile de pe stânga deoarece oferă o priveliște mai adâncă decât suratele de pe partea cu ușile.

Doar șapte călători mai erau în troleu; în diagonală de mine, o doamnă în vârstă, de aproximativ 60 – 65 de ani, cu ochelari de vedere mari, cu rama groasă de culoare bej-maroniu, cu un păr bogat și dat pe spate, tot de culoare bej, îmbrăcată în haine modeste, de om bătrân de la țară, ocupa locul întors. În picioare lângă dânsa, un moș se atârna într-o postură ciudată, cu o mănă agățată de bară, iar cu cealaltă mână se înfigea într-un baston. Bătrânul avea circa 70 de ani, era suplu și scund de statură, de vre-un metru și șaizeci de centimetri înălțime. În fața lor o femeie de vârstă medie. Pe scaunul dinapoia mea stătea un bărbat urât mirositor, iar în capătul din spate al troleului un bărbat și un cuplu ocupau scaune disparate.

“Toți călătorii în vagoane!” parcă s-a auzit, iar troleibuzul s-a pus în mișcare demarând ușor prin stropii de ploaie care se spărgeau de pământ.

Moșul care stătea atârnat de bare în față discuta ceva greu inteligibil cu doamna de pe scaun. Mă tot întrebam în sinea mea, oare de ce nu se așează amândoi pe locurile libere alăturate de pe celălalt culoar. Care era oare motivul care determina acel cuplu de sexategenari să călătorească împreună unul sus și unul jos? Mi-am scremut urechea și am direcționat-o spre cei doi în încercarea de a-i înțelege mai bine.

Atunci am început să deslușesc atât dialogul dintre bătrân și bătrână cât și misterul așezării lor.

Am reușit să înțeleg doar parțial dialogul dintre cei doi, la un moment la care discutau și comentau subiecte politice. Apoi au trecut la comentarii despre vremea ploioasă de afară după care au revenit la politică internă, apoi externă și în fine comentarii despre viața la țară.

După ce trecuseră deja 2 stații de la Universitate și se discutaseră multe subiecte, moșul întreabă brusc:

– Cu ăsta merg să iau să ajung la Alexandria, nu-i așa?

– Da, cu acesta; îi răspunse doamna.

Hmm, cel puțin ciudat mi-am spus eu în minte; oare de ce să-și întrebe soțul, nevasta, o asemenea întrebare? Și oare de ce nu se duc împreună în Alexandria? Oare ce treabă are el în Alexandria? Și unde oare se duce doamna, dacă acum sunt în același troleu? Și de ce naiba stă moșul în picioare, spânzurat cu-o mână de bara sus?!?!

Intriga avea să continue …

– Unde stai în Alexandria? , întrebă doamna pe moș.

– …..,  moșul răspunde ceva neinteligibil.

Ce ciudat mi s-a părut că discută detaliile acestea abia acum, pe drum.

– Ah, păi acolo mai în vale am stat și eu!, îi răspunde doamna.

După atâția ani de stat împreună îi spune unde a locuit și dânsa?! Sau poate că s-au combinat recent, la bătrânețe? Sau poate că … Doamne ferește, poate că doamna are vreo condiție medicală ale cărei consecințe sunt pierderea memoriei și de aceea nu-și mai amintește că soțul dânsei știa evident unde locuise.

– Unde, unde zici că ai stat mata? chestionează cu interes moșul pe doamnă.

Să-mi trag palme, sunt amândoi senili !!! îmi zic în minte.

Ajunge troleibuzul în dreptul stației de metrou Eroilor. Moșul se agită pe lângă doamna, învârtindu-se pe-un picior, cu mâna stângă agățată de bara de sus iar mâna dreapta pe baston. Îşi întreabă partenera de călătorie brusc şi cu oarecare îngrijorare:

– Da’ sigur cu ăsta merg să iau pentru Alexandria, nu?

Bă, eşti prost! gândesc eu maliţios.

– Da dom’le! răspunde doamna plictisită către moş, apoi se întoarce cu privirea spre doamna mai tânără care şedea în faţa dânsei şi continuă:

– Eh, păi da’ cunosc Bucureştiul, cel puţin zona asta de aici încolo; de zeci de ani am stat aici în Bucureşti; am stat mai mult la oraş decât la ţară.

Hmm, ce-nseamnă orgoliul feminin, gândesc eu; era imperativ să-i arate doamnei din faţă că ştie mai multe decât soţul dânsei, de parcă foiala şi neliniştea acestuia nu ar fi grăit de la sine.

După această explicaţie acordată de doamna învârstă doamnei mai tinere, cercul de dialog s-a dilatat în mod automat, comunicarea purtându-se de la acel moment mai departe în trei, sub forma unor replici scurte între cei doi soţi şi a unor explicaţii mai lungi între cele două doamne.

– Da’ mai e mult de mers? întreabă iar cu nelinişte moşul. La două pleacă autocarul.

– Da, mai sunt vreo 6 sau 7 staţii, răspunde doamna căutând în acelaşi timp cu privirea aprobarea doamnei din faţă.

Simţind „lumina scenei”, doamna din faţă intervine:

– Da, da, mai sunt vreo 6 – 7 staţii. Da ia loc şi mata, că mai ai de mers până acolo.

Aleluia! În sfârşit cineva observă anomalia!!! îmi spun eu în gând.

– Nu pot, că sunt operat … răspunde cu o grimasă foarte tristă şi smiorcăită, moşul.

– Nu poate, că e operat; dublează soţia.

În sfârşit am aflat de ce nu şedea moşul pe scaun! Cum de nu m-am gândit până atunci? Era atât de limpede: moșul stătea mai mult pe-un picior, se sprijinea în baston, se învârtea doar pe piciorul “bun”, se îndoia din genunchi cu greutate, se ținea de burtă în partea dreaptă și se strâmba de durere. Era evident că era operat la picior. Sau la burtă.

Mare drăcie însă că misterul elucidat nu mai mi-a adus mare bucurie și liniște fiindcă acum eram prea intrigat de enigma cuplului. De ce acele întrebări și răspunsuri puțin ciudate dintre cei doi? Ce caută moșul în Alexandria? Și de ce nu se duc împreună?!

Foarte ciudat cuplu, cei doi vârstnici; uneori transmiteau indirect iluzia că sunt împreună, alteori era limpede că nu au nimic în comun. Dar pe de altă parte, am văzut de-a lungul timpului destule cupluri formate din oameni care nu aveau nimic în comun, poate că și ei erau unul din acele exemple.

Această ultimă enigmă avea și ea să fie dezlegată atunci când cele două doamne, mai mult sau mai puțin în cor, l-au întrebat pe moș de ce se duce singur acasă când este operat și de ce nu are pe nimeni din familia lui care să-l ducă acasă.

Bătrânul a început să povestească. Când a venit în București pentru operație l-a adus cu mașina unul dintre nepoți. Trebuia să se externeze mâine, însă nu a mai avut răbdare să stea în spital. I s-au terminat proviziile pe care le-a avut, a simțit că se poate ține pe picioare suficient de mult ca să poată rezista drumului și pur și simplu i s-a făcut dor de casă și de grădina lui. A spus că i s-a făcut dor de discuțiile pe care le purta seara cu vecinii lui, în fața casei, pe bancă. Dacă ar fi așteptat până mâine, l-ar fi dus înapoi acasă același nepot, cu mașina, dar fiindcă a plecat acum n-a avut altă variantă decât autocarul de Alexandria până la care trebuie să meargă cu troleibuzul în care ne aflam toți.

 

Să mai îmi trag două palme! Moșul și cu doamna nu au nicio legătură unul cu altul, i-am căsătorit pe bieții oameni cu forța, in imaginația mea! Ce limpede era! La urma urmei, întrebările fără sens, răspunsurile absurde, ciudățenia asocierii celor doi erau semne mai mult decât suficiente că nu sunt nici pe de parte, soț și soție. Extraordinară prejudecata din mintea omului care dacă vede un moș învârtindu-se într-un picior lângă o doamnă învârstă, consideră automat că cei doi sunt un cuplu!

Afară ploaia s-a întețit, iar cerul s-a înnegrit mai mult decât era deja. Pe principiul melodiei „E ziuă și ce întuneric”, doamna învârstă comentează spre cea tânără:

– Ce întuneric este! Și când vă gândiți că la țară stăteam și lucram la lampă … la lumina slabă a lămpii lucram; tricotam la mașină, croșetam, țeseam. Păi înainte, toată iarna femeile la țară țeseau. Acum avem lumină electrică tot timpul și nu mai fac nimic.

– Nu mai aveți ochi! intervine moșul.

– Nu mai am nici ochi, nu mai am nici timp, dar adevărul este, continuă doamna spre cea tânără, că nici nu mai îmi place. Știți cum e, totul până la o vârstă …

Troleibuzul ajunge în Șoseaua Cotroceni care era blocată, pe sensul de mers, de mașini bară-la-bară. Moșul spune cu nemulțumire:

– Of, câte mașini!

– Da, răspunde doamna. Înainte primeam 30 de litri de benzină. Pentru 30 de ani!!! Acum fiecare familie are câte două, trei mașini.

– Mda, și oare cum le are?! continuă moșul cu subînțeles.

– Unii le au pe bani munciți cinstit, alții nu … răspunde doamna cu diplomație, privind spre doamna mai tânără din față.

– Da, bani … Înainte aveam bani și nu aveam ce să luăm cu ei. Acum sunt de toate, dar nu mai sunt bani; spune moșul cu apăsare tristă în voce.

– Eh, mai sunt bani, pentru cine știe să fie chibzuit; răspunde cu cochetărie doamna.

Moșul se simte vizat și tace câteva secunde, privind-o pe doamnă pe sub sprâncene și căutându-și cuvintele cu un chip vizibil îmbufnat.

Eu mustăcesc încercând să-mi abțin râsul, nu de alta, dar dacă râdeam, riscam să nu mai aud eventualele replici de dialog ce aveau să urmeze. Parcă cei doi nu mai sunt la fel de apropiați, acum de când … “s-au despărțit”, apreciez eu cu amuzament.

– Da’ mata ce pensie ai? chestionează moșul cu oarecare indignare pe doamnă.

– Am șapte sute … și douăzeci de lei; răspunde doamna cu ezitare și cu un zâmbet jenat pe chip, privind rușinată spre doamna din față. Era evident că a fost intrigată o asemenea întrebare și că a trebuit să răspundă. Parcă i-ar fi spus din privire celeilalte doamne: „Ia uite ce tupeu are moșu’ să-mi adreseze întrebarea aceasta!”

– Aaaaaa, păi atunci înțeleg de ce spuneți asta [nr.: replica doamnei referitoare la existența banilor pentru oamenii chibzuiți] o duceți bine!

– E da’ de unde?! se mâhnește doamna.

Oamenii se plâng că este scump la bloc, dar la casă, la casă cu curte, este mai scump, că acolo toți pereții sunt exteriori și acoperișul deasupra, iar încălzirea costă mai mult, ca să faci cald în toată casa.

Păi trei sute de lei căldura, o sută de lei lumina, o sută cablu’ și telefon și o sută apa. Mai rămân cu o sută. Cum să trăiești o lună de zile cu o sută de lei?! întreabă retoric, după care continuă cu tâlc și mândrie subtilă:

Da’ mă duc la piață, mai vând câteva borcane de miere și am bani de mâncare!

Moșul face ochii mari și cu surprinderea unui urs adresează o întrebare care declanșează un dialog rapid:

– Aveți miere?!

– Da, am 15 stupi.

– Și unde îi aveți?

– Eh unde?! la țară.

– Și aveți pază acolo?

– Nu.

– Păi și dacă vi-i fură?

– Eh, cine să-i fure?

– Cum cine să-i fure?

– Păi cine fură stupi?

– Cum adică cine? Oricine!

– Hai domnule, da’ mata știi cum e să furi un stup? Cine crezi că poate să fure un stup cu bomba aia care zumzăie înăuntru. Că te înțeapă toate albinele. Mă înțeapă pe mine, care mă duc să colectez mierea și pe care mă cunosc, darămite pe un hoț. Ah, da, dacă vine cineva care știe cum să se comporte cu albinele și e echipat cu protecție, acela da, poate să fure stupii. Da’ cine să vină?!

– Păi și aveți mănuși când vă duceți să luați mierea?

– Da, am.

– Aveți și din aia pe cap?

– Da, am și plasă.

– Și nu vă înțeapă?

– Ba da, mă înțeapă câte zece aici pe obraz, spune doamna ducându-și palma dreaptă pe obrazul drept.

– Și la țară cine are grijă de ele?

– Nimeni. Merg o dată la câteva săptămâni.

– Singură?

– Cu un nepot, cu mașina.

– Și soțul?

– Ehe, e demult plecat la somn. Dar soția matale?

– La fel.

Ia uite ce interes reciproc! Poate că e rost până la urmă de „împrietenire”; știam eu ce știam, mă amuz în sinea mea.

– Și ce miere faceți? Mierea de salcâm, aia e cea mai bună, spune moșul cu poftă în voce.

– Facem de mai multe.

– Mierea de salcâm e cea mai bună, repetă moșul.

– Care?

– Mierea de salcâm, aia e cea mai bună.

– Nu știu dom’le. Vrei să știi ceva? Mierea polifloră, aia e cea mai bună.

– Care?

– Mierea polifloră

– Adică din mai multe flori?

– Da

– Eee, nu e așa, spune moșul supărat și parcă dezamăgit. Mierea de salcâm, aia e cea mai bună. Faceți multă miere?

– Depinde, uite acuma dacă a plouat de atâta timp, s-a stricat floarea la copaci și nu mai au albinele de unde să facă. Da’ nici nu vreau să mă mai gândesc, cât am muncit să punem rame și faguri. Vreau să vând stupii.

– Păi da’ de ce să îi vinzi?

– Fiindcă e mult de muncă. Nici nu mai îmi arde de atâta muncă. Soțul a murit, copii nu am, pentru cine să muncesc? Dacă merg la țară vreau și eu să mă relaxez, să stau afară la aer curat să mă odihnesc; oricum stau doar câte o zi sau două.

Pai uite, ieri toată ziua am fost plecată de-acasă, am mers să cumpăr fagure, am luat rame, le-am curățat, le-am preparat, că în weekend mă duc la țară. Azi sunt obosită ruptă.

De la o vârstă încolo, nu mai poți să muncești și nu îți mai arde de muncă la fel ca înainte. Acum îmi place și mie să stau să mă uit la televizor.

Am ajuns la intersecția dintre Iuliu Maniu și Vasile Milea. Troleul ia curba, ajunge pe trecerea de pietoni, se zdruncină de câteva ori după care se oprește și rămâne oprit. Din spate și de deasupra se aud zgomote și pocnituri înfundate, iar sfoara care atârnă în spate, agățată de pantograf, se bălăngănea în voie.

Cu umor miștocăresc, moșul țipă spre șofer:

– Ghinion! după care continuă spre doamne: S-a rupt cablul!

– E s-a rupt … a sărit; spune în barbă doamna învârstă.

Șoferul coboară după o lungă așteptare și merge supărat ca un portar care a scăpat mingea în poartă spre coada troleului, punându-și o mănușă de cauciuc pe mâna stânga și ducând o cheie metalică în cea dreaptă. E liniște; pasagerii tac și se uită agitați în toate părțile. După câteva zeci de secunde de pocăneală în spate, se aude semnalul sonor al repunerii motorului electric sub tensiune și în funcțiune. Șoferul se întoarce în cabină, călătorii se liniștesc, plecăm din nou la drum.

După ce am parcurs bulevardul Vasile Milea, troleibuzul a cotit de câteva ori și a intrat pe strada Drumul Sării. Moșul a început să se agite tot mai tare și întreba dacă mai are mult de mers până la stația unde trebuie să coboare pentru schimbul cu autocarul de Alexandria.

Chiar și în condițiile în care cele două doamne l-au liniștit, asigurându-l că mai sunt încă trei sau patru stații, moșul continua să fie impacientat.

Pe Drumul Sării troleibuzul a întâlnit o aglomerație și un blocaj rutier motiv pentru care am așteptat cu toții timp de trei faze ale semaforului. În timpul staționării, am observat pe trotuarul de vis-a-vis un magazin al cărui titlu mi l-am amintit de când m-am amuzat văzându-l anul trecut. De data aceasta am avut la mine camera de fotografiat așa că am profitat de ocazie și am capturat o imagine, pe care am procesat-o alb-negru pentru a evidenția mai bine subiectul.

Întrucât următoarea stație în care troleibuzul avea să oprească era și stația unde ar fi trebuit să coboare moșul, doamnele i-au spus că nu este de-ajuns să coboare în stație și că trebuie să traverseze strada pentru a intra în autogară.

Degeaba i-au indicat de cinci, șase ori direcția în care este autogara fiindcă moșul se tot uita pe geam și parcă nu o vedea. Privirea îi rătăcea dezorientată pierzându-se în gol la doar câteva grade abatere de direcția pe care ar fi trebuit să o urmărească. Aștepta puțin în speranța că o va găsi în cele din urmă din ochi, dar negăsind autogara, moșul se întorcea nedumerit spre doamne și le întreba din nou, unde este. Cu același gest al mâinii, întinsă din cot spre înainte și orientată puțin spre stânga, pe direcția de mers, cele două doamne repetau indicația: “acolo!”; moșul se întorcea iar spre geam, se apleca ușor din genunchi, se uita din nou în direcția greșită ștergând probabil cu privirea firma luminoasă a autogării și evident nu vedea ceea ce căuta. Confuz și tot mai neîncrezător în indicațiile primite, moșul, pe-al cărui chip se citea spaimă, se întorcea iar și iar către doamne întrebându-le: “unde???”.

În cele din urmă una din doamne se ridică de pe scaun și aflându-se în picioare se poziționează cu privirea pe sensul privirii moșului, cap lângă cap și apoi îi ghidează cu arătătorul privirea câteva grade mai la dreapta, acolo unde era autogara, întrebându-l totodată pe ton ușor punitiv: “unde vă uitați?!”.

Moșul era fericit; știa unde trebuie să coboare, știa unde trebuie să meargă după ce coboară. Troleibuzul înainta anevoios prin marea de mașini și picături de ploaie, iar moșul privea liniștit și calm, prin parbriz, cum se apropia de destinația parțială. Un ultim semafor de culoare roșie și o intersecție mare cât o dobrogeană cu brânză mai aveau să fie depășite când dintr-odată moșul înlemnește cu privirea pironită spre autogară. Vede cum autocarul de Alexandria, de la ora 14, pleacă la ora 13:30 din autogară și face curba debutului de drum pe Șoseaua Alexandriei.

Cu privirea pierdută, cu mâna întinsă în indicație spre nenorocire, moșul întoarce capul spre doamne și spune cu o dezamăgire disperată:

– Uite! A plecat!

Chipul i se întristează, colțurile gurii cad în jos, ochii i se umplu de lacrimi. “A plecat” repetă moșul făcând un gest a lehamite, cu mâna dreaptă, de sus în jos, puternic scuturată a supărare și părere de rău. Nici prea tare dar nici prea încet, moșul începe să suduie, enumerând o suită de activități sexuale la adresa rudelor decedate ale mamei autocarului de Alexandria.  Apoi se uită nedumerit la ceasul de pe mână și întreabă:

– Cât e ceasul? Nu e acum unu jumate?

– Ba da, răspund doamnele după ce se uită și dânsele la ceasurile lor.

– Păi trebuia să plece la două … afirmă cu mirare și cu jumătate de glas moșul. Și acum e unu jumătate …

– Trebuia să plece la două! Extraordinar! Răspunde doamna în vârstă pe ton revoltat și scuturând din cap a dezaprobare

– La două … continuă cu dezamăgire și neputință doamna mai tânără.

– De ce-am plecat din spital?! întreabă retoric moșul. Și acum nu am nici unde să mă întorc, nici cu ce să mă duc acasă, continuă cu vocea tremurată de lacrimi.

Se uită iar pe geam, vede autocarul cum “continuă să plece”. “A plecat!” plânge iar moșul și mai trimite câteva exclamații sexuale la aceeași adresă ca mai devreme, fără să mai coboare vocea. Apoi continuă să bolborosească o auto-învinuire vis-a-vis de plecarea sa prematură din spital, auto-certându-se pentru că nu a avut răbdare să aștepte până a doua zi. A înjurat troleibuzul fiindcă a mers atât de încet din cauza blocajelor de pe drum, fiindcă dacă ar fi mers normal, ar fi ajuns mai devreme și ar fi prins autocarul. Și-a adus aminte de autocar, care oricum a plecat cu o jumătate de oră mai devreme, motiv suficient pentru a-l înjura și pe acesta. Apoi a început iar să se certe pe sine spunând că dacă ar fi știut că troleibuzul va merge atât de încet, ar fi plecat mai devreme din spital. “Ce fac acum?!” a fost întrebarea care a încheiat momentul de lacrimi și înjurături al moșului, lăsându-i acestuia doar dezamăgire și panică.

Din spatele troleibuzului se aude un băiat care strigă de două ori:

– Domnul din față? Domnul din față?

Niciun răspuns. Atunci băiatul strigă:

– Doamna din față?

Doamna mai tânără se întoarce, iar băiatul îi spune să-i transmită moșului să nu se mai amărască atât și să rămână în troleibuz fiindcă o să poată să prindă autocarul la stația comună cu cea de la capătul liniei de troleibuz. Băiatul a explicat că întrucât șoseaua este întotdeauna aglomerată pe banda pe care a plecat autocarul,  troleibuzul în care ne aflam va ajunge primul la stația comună de la capăt.

Mesajul a fost transmis la destinatar, care s-a liniștit pentru a doua oară. Troleibuzul a reușit să traverseze intersecția, a oprit la stația la care moșul nu a mai coborât și a continuat să meargă spre capătul de linie.

Cele două doamne și cu moșul, în față. Subsemnatul la mijloc și încă trei sau patru călători în spate. Era un moment de liniște și de savurare a drumului. Troleibuzul rula destul de repede pe șoseaua goală, lipsită de autoturisme. Deodată, toți pasagerii am derulat privirea, baleind marile geamuri panoramice laterale, și am urmărit cum autocarul de Alexandria trece pe lângă troleu, îl depășește, și apoi, cu cadrul mutat spre parbriz, cum autocarul accelerează-nainte.

Moșul a privit cu calm derularea imaginii, a pivotat într-un picior pentru a urmări depășirea efectuată de autocar, s-a întors cu capul spre-nainte și a privit autocarul care parcă devenea tot mai mic. Încă un moment de tăcere, după care au început să curgă în avalanșă exclamații sexuale, de data aceasta la adresa rudelor decedate ale mamei necuratului. Nici prea tare dar nici prea încet, mai mult pentru el, dar suficient de clar cât să poată înțelege toți călătorii din troleu, moșul a enumerat mai multe expresii populare de necaz. Apoi s-a întors dezolat și resemnat și a grăit fără vlagă înspre doamne:

– A trecut deja …

Doamnele rămân fără cuvinte. Moșul suplinește golul de vorbe cu o suduială spusă pentru el. Doamnele își regăsesc cuvintele și încep să arunce o pleiadă de variante alternative ipotetice în încercarea de a-i readuce moșului speranța în suflet:

– Lasă că îl iei pe următorul!

– Da, da! Circulă multe autocare spre Alexandria. Peste o jumătate de oră, sau o oră, o să vină altul. Îl iei pe ăla.

Moșul privește cu răutate. Nemulțumit de alternativa care implica așteptarea timp de o oră a unui alt autocar, dă din mână, de sus în jos, înspre doamne și cu capul întors spre fereastră suduie pentru el.

Speranța vine însă din spate, de unde același băiat care a intervenit mai devreme a intrat din nou în discuție și a explicat că la stația comună de la capătul liniei de troleu autocarele de Alexandria așteaptă să se umple cu călători, iar așteptarea respectivă poate uneori să dureze 10 – 15 minute, răstimp suficient pentru ca moșul să prindă autocarul.

După alte câteva minute, troleibuzul ajunge la capăt de linie și se pregătește să se așeze în stație. În aceleași loc aștepta deja și autocarul de Alexandria, întocmai cum a spus băiatul din troleu.

Troleul se pregătea să parcheze, dar fiindcă se afla încă în mișcare lentă fără să dea semne evidente că se va opri, moșul îl roagă frumos pe șofer să oprească “acolo” pentru ca că prindă autocarul. Troleibuzul oprește fix la 30 de centimetri față de locul unde era când moșul a rugat să i se dea drumul, fiindcă ajunsese în locul natural de oprire. Văzând că troleul a oprit exact așa cum l-a rugat, moșul se întoarce spre șofer și mulțumește politicos și cu mare bucurie.

Călătoria mea a ajuns la final, destinația la care aveam nevoie să ajung fiind la doar câțiva metri de stația RATB. Toți pasagerii coboară din troleibuz, moșul fiind primul care sare pe ușă și fuge la autocarul de Alexandria. În spatele lui, doamnele se amuză pe seama sa: “Ai văzut bre, că l-ai prins?!”.

 

O mândrică, două mândrici …

Ieri dupămasă am plecat într-una din dragele mele și cunoscutele plimbări. Prin Capitală, de această dată, în încercarea de a găsi zone încă ne-văzute, vorbe încă ne-auzite sau locuri schimbate radical de la momentul ultimei vizite. Extraordinar !!!!!!

Din nevoia de a ajunge mai repede de la punctul A la punctul B, acolo unde avea să urmeze plimbarea per pedes, am luat autobuzul 282.

Datorită unui cumul fericit de factori, precum ora din zi, stația de la care m-am urcat precum și prezența de spirit și rapiditatea la dat din coate, am reușit să prind un loc pe scaun, pe partea stângă a mașinii (conform sensului de mers), la geam. Exact acolo unde îmi place mie (referința indirectă la reclama cu sandwich-uri intenționată).

După ce mașina a derulat mai multe stații succesive, ajungem într-unul din cartierele faimoase pentru localuri, fițe și liniuțe, dar și pentru aglomerațiile din autobuze și ambuteiajele de pe străzi.

Căldura foarte mare din autobuzul lipsit de bucuria unui aer condiționat precum și filmul care înghețase pe geam m-au determinat să deviez atenția principală de la senzorii vizuali la cei auditivi. În timp ce mașina staționa în dreptul unui panou publicitar electoral de mari dimensiuni, de pe bancheta din spatele meu o tanti rostește:

– „Mândrică, suntem români” … cine dracu e Mândrică? aceasta continuă retoric, cu voce tare.

Urmează o pauză adâncă de gândire și de consternare din partea vocii, colegă de călătorie, după care iluminarea adevărului conclude:

– Aaaaa, Mândri că suntem români …. am crezut că mândrică … .

Ok, am calibrat detectorul de inteligență la -3 și am început serios să trag cu urechea. Am tras chiar și puțin cu ochiul ca să-mi privesc sursa de umor, doar pentru a regăsi un cuplu de seniori cu o înfățișare și un vocabular probabil atent studiate în cele mai cunoscute piețe agroalimentare ale Capitalei.

Îmi intorc privirea la loc, trimițându-mi-o prin geam, dar lăsându-mi urechea să asculte vocile din spate. Autobuzul se chinuie și merge vreo sută de metri. Ne oprim. Vocea bărbatului este cea care, de data aceasta, se aude din spate:

– Tot Crinuț e mai bun dintre toți.

– Cine?

– Crinuț

– Aaaa, Crin …

– Da, Crinuț. Uite, lu’uCrinuț i-au pus poză de acum 10 ani, uite ce neted arată.

Mai merge autobuzul, trecem pe lângă alt panou electoral. Ca urmare a vizionării fotografiei de pe acest panou, femeia din spate continuă comentariul:

– Nah, eu l-aș vota pe Stolo.

– Pe cine?

– Pe Stolo; tot el e mai bun.

– Aaaa, Stolu’, da da.

Încă 10 metri, încă un ambuteiaj, apoi alt panou cu același personaj.

– Uite la el, a imâbtrânit cu zâmbetul pe buze. La cât îl plângea Băse trebuia să fi murit de mult.

– Ai văzut, ca să ii ia locul a zis că e bolnav și că e pe moarte; se uita și Stolo mirat la el; zicea că e pe moarte și a vărsat si câteva lacrimi, de se uita și Stolo mirat.

Continuăm anevoios deplasarea prin cartierul Tei, ne oprim la alt semafor, doar pentru a admira pe trotuarul de vis-a-vis un alt panou electoral, cu poza unei tanti lângă MRU.

– Ia uite, asta e independentă! … Sau nu, aia îl susține pe ăla.

– Da, da, aia îl susține pe ăla.

Spre marea-mi tristețe, stația următoare a adus cu sine și destinația de călătorie a celor două voci din spate, care au coborât lăsându-mi comedia fără un final serios.

Deși dacă stau bine să gândesc, nici nu cred că este o comedie …