Category Archives: Poezie

Este de-ajuns!

De şefi şi de stăpâni mi s-a urât
Nu vreau să se-urce, pe spinarea mea, la apogeu
Nu-i mai ascult şi nu mă mai plec decât
În faţa mamei şi-a Lui Dumnezeu.

În focul disputelor nu-mi mai ard mâna
Pentru orice faţă, cinstită, aparent
Girez doar pentru propriile-mi gânduri şi instincte
Încrederea-mi n-o mai câştigă aproape nici un concurent.

Oricine crede că mă poate domina,
Că poate să-mi schimbe gândirea, sau să mă conducă
Să nu se-aştepte că-l voi respecta,
Izbânda să nu spere c-o apucă.

Doar visele sunt cele pe care le va avea mereu,
Fiindcă, să mă-nvingă, niciodată n-am să las
Şi-n pofida oricărei iluzii, întotdeauna, eu
Mai am câte un as.

Un as în suflet şi altul în gândire,
Nimic nu poate să îmi clatine fundaţia
Continui să iubesc, să cuget şi nu cedez când mi se-ncearcă o oprire,
Dar tentativa îi provoacă celui ce o comite, fulminaţia.

Imun mă-nfăţişez în faţa vorbelor murdare
Şi lesne, pentru nimeni, să mă jignească, nu-i;
Prin gloata profitorilor şi-a imbecililor eu tai cărare
Şi las eşecul să le-ofere al său gust amărui.

Când sabia scârnavului cuteză să m-ameninţe
Eu mă ridic în faţă-i cuprins de verticalitate
Şi-mi concentrez întreaga forţă împotrivă-i
In jurul meu crescând ca scut, principiul de moralitate.

Apar ca o fantomă şi-i tulbur pe cei ce mă atacă
Şi-i nimicesc pe cei care-mi ating iubirea
Aliat îmi este timpul şi îi împiedică să se refacă
Sortită, deci, pentru ai mei duşmani, este pieirea.

Sunt protectorul oricărui suflet cinstit
Şi apăr femeia, frumosul, dreptatea
Nu le consideraţi, deci, ţinte de lovit
Nu v-ascundeţi în ele fatuitatea.

In palida umbră lăsată de-onoare
Mi-e casa, mi-e viaţa şi tot ce iubesc
Şi-ntr-o imensă, de lumină, revărsare,
Stropul de-adevăr, să transform, îmi doresc.

Mă hrănesc din gândire şi dragoste pură
Teluric şi cosmic scopul mi-l simt:
Salvgardarea amorului şi-a cinstei aură;
De-mi voi atinge ţelul? Eu astfel presimt!

Precum calul Troiei, în mine ascund
Săgeţi şi venin şi foc şi fiori,
Am arme-ncastrate în sânge, profund
Sunt diverse, letale, cu multe culori.

Sunt armele pe care încerc să le-opresc,
Dar n-am să ezit, dacă situaţia va cere,
Să le dezgrop, să le-ntorc şi să le folosesc
Să-nving inamicul cu propria-i putere.

Sunt arme care în timpul de pace
În evidenţă se-arată a fi doar calităţi,
Dar de sunt provocate, ele se pot preface
În dihănii umplute cu atrocităţi.

Sunt arme, repet, ascunse în mine,
Pe care eu nu vreau să le activez
Controlate puternic de trup şi de suflet,
Dar pe care continui să le păstrez.

Sfatul meu, deci: nu aprindeţi al bombei fitil
Nu profanaţi ce-mi este sfânt şi drag
Sau în răstimpul cât durează un scâncet de copil
Pe capete cădea-veţi ca perlele dintr-un şirag!

2005
(poezie scrisă la vârsta de 18 ani)

Teama

Mă tem de viitor,
Mi-e teamă de trecut,
Mă tem de prezent,
Mă tem de necunoscut.

Am lăsat în urmă multe amintiri
Şi vreau să le caut şi vreau să le găsesc;
Mă tem de schimbările ce-au putut să apară,
Mi-e teamă, căci nu ştiu de voi afla ce-mi doresc.

Mi-e teamă să concep viitorul
Şi prefer doar să-l visez,
Mi-e teamă şi-i logic să-mi fie aşa,
Când nu pot, destinul, să controlez.

Mi-e teamă de fantomele trecutului,
Mi-e teamă să nu devină trecutul, prezent,
Mi-e teamă de timpul pierdut,
Mi-e teamă de-al surprizei element.

Mi-e teamă să mă mai gândesc,
Prea multe-nchipuiri şi posibilităţi, logica vede,
Mi-e teamă să aflu, mi-e teamă să n-aflu,
Mi-e teamă, iar nivelul temerii ascede.

Mi-e teamă de prezentul gol şi-ntunecat,
Mi-e teamă de vidul produs, care pretinde
S-absoarbă, să sufoce.
Mi-e teamă fiindcă nu ştiu
Cât timp, peste-a mea viaţă se va mai întinde.

Mi-e teamă de secunda care trece,
Mi-e teamă de secunda care vine,
Oricare dintre ele poate să schimbe;
Mă tem de urmările ce nu ştiu dac-or să m-aline.

Mi-e teamă de spaţiu, mi-e teamă de timp,
Mi-e teamă să gândesc, mă tem să îmi amintesc,
Mi-e teamă de iluzii, mă sperii de-adevăr,
Mi-e teamă fiindcă te iubesc.

Mi-e teamă, dar sper să mă tem în zadar
Şi sper ca degeaba să mă perpelesc,
Mă tem, dar continui să sper
Fiindcă te iubesc.

Mă tem, dar continui să sper
Fiindcă te iubesc.

2005
(poezie scrisă la vârsta de 18 ani)

Atenție!

Acolo unde flacăra gândirii se aprinde
O mie se ivesc dorind ca să o stingă,
Dar tu, văpaie dulce, înspre ei te-ntinde
Şi lasă-i să nu poată nici rănile să-şi lingă!

Ei nu doresc să fim capabili de a judeca,
Preferă, întrebării, răspuns să nu se-aloce,
Meteahna-şi etalează cu jind, ca pe-un atu
Şi nu le pasă de-a poporului, pedepsitoare voce.

Dar cum să le pese de voce, când doar de vulgar lor le pasă?!
Trăiesc în cercuri restrânse şi în sibaritism,
Iar în timp ce petrec şi dansează, întreaga rasă
Coboară năvalnic, prăvălindu-se-n barbarism.

Priveşte, Omenire, încotro te-ndrepţi!
Spre o tumoare ce nu poate să se-opereze!
Preţuieşte-i acum pe oamenii deştepţi!
De nu vrei, contractul cu viaţa, să ni se rezilieze.

2005
(poezie scrisă la vârsta de 18 ani)

Cum altfel

Cum altfel aş putea să-ţi spun
Făr’ să rostesc vetustele clişee
Că te iubesc,
Îmi este dor,
Te visez
Şi sper.

Pot invoca natura, aerul sau norii
Miresmele florale sau adierea timpului
Dar cum aş putea altfel
Mai repede, mai clar
Să îmi destăinuiesc amorul
Decât prin “TE IUBESC” ?

Amarnic timp trecut-a de când întâia oară
Rostite-au fost cuvintele aceste
Încât acum au devenit expresii uzuale,
Dar fiindcă-n locul lor, mai valoroase, altele nu sunt
Ele continuă afectelor să dea culoare.
Anin cu fir din suflet pe-a vieţii mele salbă
Tainica şi sincera-mi iubire
Pe care-o mărturisesc în vers de poezie albă
Prin fruste verbe oferindu-i nemurire.

2005
(poezie scrisă la vârsta de 18 ani)

Retorica financiară

Visăm la bani şi ne lăsăm conduşi de ei în toat-evenimentele
Şi portofelul gras întotdeauna este căutat,
Dar oare-atunci când banii ne guvernează chiar şi sentimentele
Mai suntem oare oameni, sau maşini de numărat?

2005
(poezie scrisă la vârsta de 18 ani)

Aproape de Andreea

Pentru moment prejudecăţile ne distanţează
Şi legile stupide ale oamenilor ne separă
Şi-n timp ce clipa reîntâlnirii tot trenează
Sufletul meu doar cu saline lacrimi se-mpresoară.

În spaţiul dintre noi zid de fantome s-a edificat
Şi forţa pumnului nu-i de ajuns ca să îl năruie
Mă simt, de invizibil, în suferinţă-ncarcerat
Şi unii-mi spun că cică-s liber, dar gratiile dăinuie.

Aceste gratii eu le simt, dar mulţi nu le zăresc
Mă-nvârt anapoda, lovindu-mă-n zerouri
Şi peste tot aceleaşi chei se învârtesc
Dar nu-mi deschid şi mie celula plină de ecouri.

În faţa cuştii mele, palierul se întinde tenebros
Luminile speranţei se-arată doar ca viziune
Şi parcă stau în echilibru pe-un bolovan alunecos
În timp ce pardoseala închisorii se transformă în genune.

Încerc, cu exteriorul, să comunic prin telepatie
Reclamele supremarket-urilor îmi sunt unice scrisori
Şi singura-mi scăpare din această anomie
E să-ţi trimit, din sentimente aeroplane, cu gânduri drept aviatori.

Şi nici nu ştiu de le primeşti sau nu
Dacă prin farmec înspre mine te gândeşti
Sau amintirea mea e pentru tine un subiect tabu
Sau încă, poate că puţin, mă mai iubeşti.

Privesc înapoi şi eşti singura pe care o revăd
Privesc înainte şi eşti singura la care visez
Eşti motivaţia care mă-mpiedică s-ajung o pomenire
Şi numai la tine, fără-ncetare, contemplez.

Mă-ntorc cu-n an în urmă în ale clasei dimineţi
Şi zâmbetul şi ochii şi vocea îţi rememorez
Şi nu ştiu dacă fără ale tale toate frumuseţi
Ziua-mi de naştere o mai sărbătoresc sau o comemorez.

2005
(poezie scrisă la vârsta de 18 ani)