Category Archives: Poezie

Growing soul-calluses

I played the same old melody to the guitar.
It wasn’t the first time, it won’t be the last.
Another tryout, another disappointment.
The strings cut deep into my flesh. They wounded me.
I let them do so.
We live, we play, we try again.
I’m stronger for not lettin’ them get the best out of me.
From pain, shields are being built.
The best music will come when I won’t feel anything at all.

I thank the strings for teaching me once more the sound of pain.
I could’ve broken them a hundred times so far.
I know their weak spots.
I’m stronger for not lettin’ them get the best out of me.
I’m learning.
The best music will come when I won’t feel anything at all.

I listened to their desperate song and cry for so many nights.
And yet they hurt me.
They don’t deserve my kindness.
But I forgive them nonetheless and play them well.
I’m learning.
The best music will come when I won’t feel anything at all.

Unde ești astăzi?

Astăzi am mers să te caut.
Am mers peste tot, pe-unde știu
că te-am vazut ultima dată.
M-am gândit că poate-am să te întâlnesc din nou,
poate-am să te regăsesc
și vei trăi din nou în viața mea.
Aproape, parcă, te-am văzut pe străzi,
printre clădiri, pe unde-mpreună mergeam
când eram mic.
Aproape c-am simțit amintirea atingerii tale,
mi-am adus aminte când trăiai în mine,
când te aveam în suflet și-n gând.

Unde ești acum speranță?
Unde sunteți toate vise-ale copilăriei?
Spune-mi unde să te regăsesc, speranță?
Unde ești când am atâta nevoie de tine?
Unde s-a dus toată pofta de viață,
tot cheful de lucru?
Unde-au pierit năzuința și visele
sau credința că pot face ceva?
Eram parcă ieri mic și copil
și până noaptea târziu stăteam treaz
și scriam, pictam, meșteream sau citeam.
Vroiam și credeam că voi face atâtea …
Și-acum nu mai cred că voi face nimic.
Tot ce e-njur m-apasă și trage de mine
și tot mai departe și tot mai departe
mă ține…

Te vreau, te vreau iar lângă mine
speranță și-ambiție și dorință și vis…
Fără voi sunt nimic:
doar un mort, o bucată de carne
plimbată pe două picioare.
Unde ești astăzi, speranță?

O spartă venă care curge

O viață lipsită de sens
De motiv, de parfum, de culoare.
Mucegai generat de condens
Speranță-n zadar și apă de ploaie.

O roșie sfeclă ce curge șiroaie
E tot ce ai fost și tot ce vei fi
Ai crezut, ai visat că speranța nu moare
Dar ghici?! când ea-nceteaz-a trăi.

Un drum gol, nesfârșit, fără capăt și fund
Făr’ de iesire și făr de-intersecție
Înainte, înapoi: doar zgomot și grund.
Poți să te-oprești. Oricum e o frecție.

Și nicio-ntrebare nu mai are răspuns
Și niciun tablou nu mai are patină
Și știi că greșești. Dar ți-a ajuns
Și nu mai ai chef de nicio lumină.

Alarmă, alarmă! Sare lumea să strige
De renunți, e-un păcat! Ah, vai, aoleu!
Dar pe nimeni pantofii-ți nu-l strânge
Îi doare în pulă – un bețiv în troleu.

Și la urma urmării prostul ești tu de-aștepți
cuiva să îi pese. Dar nu speri, că știi asta bine.
Dar nașpa! Greșit sau corect, te destepți,
Nu contează, și vezi că nu mai depinde de tine.

Ratare. Inutil. Incapabil. Mult prea târziu
E prea greu. Nu se poate. Nu ai cum.
Și din ce simți mai mult că-i realitate…
La dracu’ cu tot! Citiți un postum.

Nebuloasă

Mângâi o sticla în loc să te mângâi pe tine
întuneric și fum se cutremură-mprejur
trec raze de lucru înainte prin mine
podeaua se zguduie înapoi sub telur.

Nu am chef acuma ca să fiu aici.
Musafir nepoftit la o altă petrecere
așa parcă sunt. Nu mi-e bine. Nu-s eu.
Mă întreb chiar deja dacă tu oi fi tu!?

Nu știu, străin parcă totul îmi este
Și fie ce-o fi, eu nu stau aici!
Aievea e poate sau doar o nălucă
Sau nu e momentul sau nu e aici.

Înapoi

Coșurile fum nu scot
Tăcere răspândesc localurile
În seară se preschimbă ziua
Se-ntăresc prin frig ecourile.

Culorile penumbra întâlnesc,
Neputincioase-s diluate-n gri.
Printre goale tarabe și mese
Parc-o veche emoție se ivi.

Aici am fost cândva copil!
Mi-amintesc sau îmi închipui
Mi se umplu ochii de lacrimi,
Parcă sunt mic și-n sus îi văd chipu-i.

Aici fost-am odată copil!
Avut-am vise, iluzii, speranțe.
Era o după-amiază de iarnă
Sau sfârșitul unei zile de vară
Era parcă … aseară.

Înghesuită era piața și veche
Cu-o galbenă copertină murdară
Sau nu, era roșu grena – nu mai știu
Murdară era sigur. Și sprințară.

Tarabe greoaie din beton sau ciment
Cu-n pistol de vopsit le-au albit odată
Roșii numere le-au marcat într-un colț
O piață simplă, veselă și demodată.

Zile, poate două sau trei, între vizite.
Nici poate-atât. N-aveam acasă frigider.
Cumpărături făceam vara mai des, fiindcă
Iarna, la geam stătea crăticioara, în ger.

Puțea ca toți dracii hala de carne
Și carnea era veche, maronie și scumpă.
Aici intram rar și numai atunci
Când alături de mama venea și bunica.

Tejghele metalice pe-un asfalt prăfuit
Cu jghiaburi și canale de sânge
Măcelăria Matache rămas-a-mi în minte,
Cu cârlige, topoare ce oase pot frânge.

Dar groaza și spaima cea mare erau
Când bunica poftea la hala de brânză.
Aici toți dracii aveau riscul să moară!
Așa de tare puțea ce-aveau țăranii să vânză.

Precum tărâmul de mijloc din basme
Așezată printre cele două hale
Matache – piață de legume și fructe
Loc de schimbat bunătăți pe parale.

De mâna-mi, aici, au trăit sau murit
Pepeni, după ce gustatu-le-am dopul.
Roșioare, cartofi, tone de mere, sau morcovi
Aici am cumpărat sau ales. Aici era totul.

O-ntreagă aventură cu amintiri de povestit
“La moldoveni” când ne duceam printre tarabe.
Toate minunile pe-atunci le găseam
la moldoveni, printre nimicuri, de vânzare.

Câtă culoare și viață și zgomot
Răspândea piața (pe lângă duhoare)!
A fost parcă ieri, sau câteva zile în urmă.
Mă ținea mama de mână, printre cântare.

Aici am rămas, undeva, copil.
Timpul, unde și cum … habar n-am.

Locul de moarte a mii de-animale
Căzut-a la rându-i sub druguri de fier.
Nu-mi pare rău. O hală de carne
insalubră și neargă cu-emoție de șantier.

Nimeni, curaj, însă, pesemne n-a avut
Hala de brânză s-o radă la sol.
Nu intru-acolo nici de mă pică cu ceară
Prefer să-mi iau nasul și să-l moi în formol.

Dar piața cea scundă de legume și fructe
Acum este-o hală insipidă și albă.
Și alta mai mare, sufocantă și verde
Unde-au fost moldovenii și berea la halbă.

Și peste toate aceste, drăcia cea mare
Hala cea albă, cea verde și chiar și-aia de brânză
Când ceasul de seară la șapte ajunge
Toate se-ncuie chiar de-ți crapă-a ta rânză!

Cum, mama pădurilor, pot ei să închidă
La șaptele serii, în ziua de vară
O piață întreagă, de parcă-s bebei, nu legume
De-i zona pustie ca dup-o nucleară?!

În fine, mi-e dor de piața cea veche.
Tăcerea, pustiul și amurgul de-acum
Mai tare-mi scormonesc amintirile. Și
coșurile localurilor nu mai scot fum.

De-a v-ați ascunselea cu timpul

Am un ceas care-a rămas setat cu o oră în urmă
De pe vremea când schimbatu-s-a ora de vară
Și așa l-am lăsat. Și îl las.
De fiecare dată când trec pe lângă el
Așa bucurie iluzorie mă-ncearcă
La vederea unei indicații orare mai mici.

Alt ceas, tot cu afișaj digital
Care functionează
Pe standardul de douăzecișipatru de ore,
Îl țin setat în contratimp cu perioada curentă;
Astfel, după sosirea prânzului,
În loc să afișeze ora treisprezece sau cincisprezece
Ceasul arată ora unu sau trei,
Iar după căderea mijlocului nopții,
În locul orelor două sau patru dimineața
Ceasul indică ora paisprezece sau șaisprezece.
De mare ajutor îmi este în nopțile în care
Una din multele-mi pasiuni mă ține treaz
Până când abia mai văd cu ochii,
Iar când îngrijorat mă uit să văd
Ce oră-a-dmineții prins-am încă treaz
Pentru a calcula ce lung sau scurt
Îmi fi-va puiul de somn,
Iluzia orelor de după-masă,
Văzute-n toiul nopții, înspre răsărit,
Mă liniștește.

La computer, situația e invers.
Am o tastatură cu display incorporat.
Mergea fără probleme pe vechiul calculator
Dar de când trecut-am la mac, softul
Care controlează ce apare pe display
Îngheață mereu.
Așa că, mai tot timpul, afișajul este static
Oprit fiind cândva-n trecut.
Probleme n-ar fi, doar că acolo
Îmi țin afișată ora curentă,
Atât în format numeric, dar și analogic.
Mare mi-e mâhnirea
Și trist impactul psihic atunci când
Duminica la ora șaptesprezece, de exemplu,
Îmi cad ochii pe display
Doar pentru-a vedea spre etalare
Ora optsprezece înghețată pe ecran
De cu-o seară înainte.

Când eram mic îmi făceam calendare
Pe care bifam zilele trecute
Și număram câte zile mai au de trecut
Până la vacanța mare.
Uneori lăsam o săptămâna întreagă
Să curgă în voie fără să bifez nimic
Pentru ca la sfârșitul ei
Să pot deodată să marchez
Cu semnul X, cu o cariocă roșie
Mai multe zile simultan,
Creându-mi așadar iluzia
Că timpul ar zbura mai repede.

Dar, oricâte-aș face eu,
Cum m-aș ascunde sau sau m-aș păcăli
De unul singur,
Pământul tot se-nvârtește
Și timpul tot mă găsește.
Degeaba joc eu baba-oarba
Fofilându-mă-n nimicuri,
Timpul știe dinainte unde am s-ajung
Și-mi iese-n cale
Ca un autostopist
Cu gânduri negre
Deghizat în păpușică.
Dar nu e niciun bai
Că știu și eu care-i e locul
Și la urma urmei
Ce-ar fi viața
Dacă nu ar fi jocul?

Tu

Peste tine se lasă uitarea
Peste ochii tăi
Peste mâinile-ți fine
Peste părul tău lung.

Te pierzi printre gânduri
Printre zile, prin ani
Undeva departe
Înapoi în trecut.

Se pierde-amintirea
Încetezi să exiști
Ca și cum nici n-ai fost
Ca și cum n-ai contat.

Emoții s-au stins și-au pierit
Imagini s-au ars în neant
Prenumele tău s-a golit
De orice motiv și însemn.

E lumea goală și vie
Lumina-i frumoasă
Culorile-s dragi
Așa cum e bine să fie.

Căzut-a peste tine uitarea
Cu prelată de indiferență
Cu liber spirit și zgomot
De independență.

Detest. Protest. Manifest

Vreau să trăiesc într-o lume nouă
În care oamenii-și vorbesc fără tăgadă
Deschiși și sinceri ca stropul de rouă
Fără frică și fără paradă.

Mi-e silă, detest lumea din jur
Mi-e silă de mine ca din ea mai fac parte
Când tot ce-mi doresc și tot ce conjur
Să vină în viața-mi e tot mai departe.

Zâmbesc bucuros și privesc cu lumină
Spre o lume în care mă simt un străin
Cu care nu leg conexiune, nici măcar puțină
Și care-mi preschimbă căldura-n venin.

Trec printre case scăldate în soare
Și străzi umplute cu verde și viu
Telefoane ce sună din sonerii solitare
Și totul e gol și mort și pustiu.

E noapte, e zi, dar ce mai contează?
Zgomot, lumină și fum – mi-e totuna
Când mângâi o sticlă ce secată dansează
Chiar de afară e soarele sau luna.

Mi-e drag și mi-e dor de promptul răspuns
La simpla-ntrebare “Ce faci, unde ești?”
De persoana lipsită de motiv ascuns
Cu care sincer să vorbești, să dăruiești.

Mi-e silă și detest lumea în care
Mă joc de-a trăitul cu teamă și gânduri
Cu vorbe nespuse, mângâieri neatinse
Priviri neîntoarse, zadarnice rânduri.

Mi-e dor să fiu viu

Mi-e dor de viață
Mi-e poftă de-a fi viu,
Mi-e poftă să sper, să visez
și să cred;
Mi-e poftă s-alerg.

Mi-e dor să am patos
în mine din nou
și-mpresie s-am că pot face ceva,
că pot aduce diferența.
Acea impresie atât de puternică
și vie și palpabilă încât
dacă o simți, devine reală.

Ah! Mi-e dor de cântecul vieții,
de clinchetul apei,
de calmul suflării,
de raza dimineții.

Ah, mi-e dor, mi-e dor, mi-e
așa de dor să cred.
Să cred din nou, să visez
și să sper,
S-alerg impotriva suflării
simțind că fac diferența.

Mi-e dor să fiu viu.

Nu mai cred în iubire. Demult.

nu mai cred în iubire. demult.
e doar o povară
sau în cel mai bun caz
o simplă amăgire.

este motorul filmelor
și cărtilor și al poveștilor
iar eu de-ar fi să fac
la rându-mi
filme sau povești sau cărți
la fel aș folosi-o
ca pe-un subiect central,
deziderat al personajelor,
ca pe o forță motrice
care să propulseze acțiunea.

dar în realitate?
în basmu-acesta
ce se-nvârte-n jurul nostru?
în lumea asta încruntată,
plină de frică, de teamă,
de orgoliu și prostie?
eu nu mai văd iubire.

e sursa celor mai murdare acte
e confundată cu obsesia,
posesia, frica, lăcomia.
ar putea fi cea mai frumoasă formă
de manifestare și de existență
și totuși este doar … nimic.

arătați-mi un om fericit din iubire
în ziua de astăzi, în clipa de-acum
și eu am să vă spun că omul acela
de fapt nu iubește
și de fapt, nu-i fericit.

fericirea nu vine din iubire.
nu are cum să vină din ceva
care implică o altă persoană.
totu-i de fapt o mare oglindă
care reflectă ce este în tine.

nu mai cred că poate să ofere aripi,
că e luminoasă
sau împachetată în culori multiple.
nu mai cred că există.
iar dacă nu există,
mai merită atunci vreo luptă?
mai merită să fie apărată,
cucerită sau cântată?

desigur, aș putea să mă înșel,
să fie realitatea altfel decât cum o văd,
să n-am, poate, habar de ceea ce vorbesc,
să fie-n jurul nostru, de fapt, un vis fericit.
la urma urmei, ce știu eu?
sunt doar un alt îndrăgostit.

Page 1 of 812345678