Category Archives: Literatură și alte scrieri

Cum e vremea?

Ieri am scris un text, marcat fiind de ziua interesanta pe care o trăiam.
O relatare sinceră și directă a gândurilor și senzațiilor pe care le-am experimentat.
Astăzi sunt pus pe șotii, așa că am scris o poezie comică, pe aceeași temă. Enjoy!

 

Să nu răcesc, mă plouă pe frunte,
Spre cenușiul cer înalț o rugă
Fiindcă descoperit mi-este capul
Iar vremea e acum de glugă.

Cerul e-opac și norii sunt groși
Iar soarele-l văd prin branulă.
Pletele-mi flutură încă în vânt
Deși vremea-i de purtat căciulă.

Mâinile-mi le țin în buzunar.
Zgribuliți pe stradă-s cățeluși.
Să-i mângâi m-aș opri, dar nu pot
Căci vremea-i de purtat mănuși.

Furtuna-n spectacol e-afară
Și-n primul rând eu am bilete.
Intratu-mi-a apă-n adidași
Căci vremea e acum de ghete.

Trecut-am prin frig și furtună
Dar bine ajuns-am acasă.
Tricourile-mi le culc în dulap
Căci vremea e de haină groasă.

O zi interesantă

Cadavre zac pe stradă pe trotuarul negru, lucios și umed.
Sunt împins de colo-colo într-o vijelie rece.
Fără sorți de izbândă, păsările zboară cu-o singură aripă.
Vazele florarilor sunt tăvălite la pamânt, vărsându-și apa în bălțile străzii.

Când am plecat de-acasă am gasit pe jos, în fața blocului, un cablu UTP, mufat, de vreo 20 de centimetri lungime.
M-am amuzat și l-am luat. L-am pus în buzunarul hainei.
Aici la Victoriei, pe șina de tramvai, o monedă de 10 bani așteaptă să devină norocul cuiva. Am ridicat-o.

Furtuna mă îmbrățișează din toate direcțiile.
Mă simt exaltat. Este adrenalina probabil.
Oare să scriu toate astea? Poate ar trebui. Dar n-am timp.

Spumă fumurie acoperă cerul dimineții.
Gri, albastru murdar și oranj sălbatic. Norii s-au vopsit cu fard.
E întuneric, dar imi pun ochelarii de soare să-mi protejez ochii de vânt
Cobor cu teamă pe scările umede de la metrou.
Mereu mi-e frica pe scările gurilor de metrou, atunci când sunt ude. Mi-e teamă c-alunec.

In tunel e refugiu. Cobor pe peron.
Îmi cumpar un pachet de biscuiți de la automat.
Metroul vine. Mă grăbesc să traversez peronul spre capătul celălalt, unde sunt oameni mai puțini.

Mă urc în metrou. M-avânt spre interior cu viteză, pentru-a lăsa loc celor ce vin dupa mine.
În metrou e totul la fel. Aceleași gânduri ma năpădesc. Aceleași frustrări mă apasă.

O vampă blondă ronțăie un covrig. Îmi distrage atenția de la gândurile mele. Încep s-o studiez.
O geacă de piele maro acoperă parțial decolteul lăsat de bluza-i grena.
Sub ea, doi sâni mici și frumoși așteaptă să fie iubiți.
Dungă neagră în jurul ochilor, fard portocaliu pe obraji și ruj de culoare roșu închis.
Ochii-i sunt vii și sticlesc precum două mărgele mari maronii.
O clemă pe partea stângă îi prinde părul de lungime medie într-o șuviță. E sexy.
Covrigul e simplu, puțin ars pe laterale, presărat cu susan.

Cobori?” Îl întreabă pe tânărul din fața ei.
Căști albe în urechi, tânărul dă din cap afirmativ.

Ajungem la Aviatorilor.
Coborâți?” La rândul meu sunt întrebat de o femeie din spate.
Mă dau la o parte și-i spun că nu.
In fața mea o altă femeie blochează trecerea.
Poate vreți totuși să vă dați la o parte!!!“, vociferează tanti din spate spre tanti din față.
Aceasta se conformează, iar prizoniera coboară la timp.

În toată agitația, am pierdut-o pe blondă. La naiba. Vroiam s-o mai văd înainte sa coboare.
Se închid ușile. Mai am de mers o stație.
Totuși, astăzi metroul nu e la fel. Ceva e schimbat.
Eu sunt schimbat. Sunt bine. Sunt viu. Sunt creativ.

Spectacolul morții ce răvășește deasupra mă face să mă simt mai viu.
E totuși adrenalina.
E moarte. E viață.
Ar merge-o partida de sex. Dar cu cine? Și unde?
Poate cu blonda. Cobor la prima și mă întorc o stație s-o caut, îmi trece un gând.
Iluzie, n-ai s-o găsești!” realitatea mă trezește rapid.

Trebuie totuși să scriu toate astea. Banalul pe care-l trăiesc este interesant.
O zi de toamnă cu ploaie, vânt și frunze moarte. Și o blondă. Este banal. Este mult prea interesant să nu rămână scris.

Dar cum să scriu? Dacă ajung la birou voi fi pierdut deja toate cuvintele acestea.
Știu. La prima când cobor, mă opresc pe peron și scriu.

Ajung la Aurel Vlaicu. Cobor.
Merg împotriva curentului de oameni care se-ndreaptă spre scări.
M-așez pe-o banca. Îmi scot tableta și încep să scriu.

Oameni grăbiți trec pe lângă mine înainte și înapoi.
Le simt privirea care mă cercetează în timp ce scriu frenetic pe iPad.
Sunt o creatură nouă în peisajul lor citadin.
Un om care stă pe loc, pe peron la Aurel Vlaicu, și nu aleargă disperat spre birou.
Un om căruia nu-i pasă că pierde metrouri în ambele sensuri. Și care scrie. Ceva e ciudat.

Lângă mine șe așează o tanti. Scoate telefonul și începe să vorbească.
Ca un apucat fug repede pe scaunul din capătul opus al băncii.
N-o pot lasa să stea lângă mine să-mi tulbure gândurile.

Primesc un mail de la maică-mea. Nemulțumită că nu i-am dat niciun semn de dimineață.
Dau click să-l ascund. Mi se blochează tableta și pierd tot ce-am scris.
Mii de draci.
Sunt calm. Nu-mi permit să mă enervez, dacă mă enervez îmi uit gândurile și pierd momentul.
Deschid din nou aplicația de notițe și rescriu tot ce-am pierdut.
Mă chinui să rămân în aceeași stare, să nu uit cuvintele din gând. E ok, scriu repede.

E timpul să plec totuși spre birou. Să vedem ce mai găsesc de scris pe drum.
Simt totuși că îmi trece starea. Mă liniștesc. Era probabil adrenalina.
Sigur dacă m-avânt în vijelia de afară am să resimt senzația.
Inchid tableta și plec.

Ca niciodata, ies de la Aurel Vlaicu pe scările goale. Aglomerația este de mult ajunsă la birouri.
Ieșirile din metrou sunt ca trecerea prin Stargate – Poarta Stelara.
Trebuie să inhalez aer în plămâni exact înainte de-a trece prin vortex.
Altfel presiunea mă sufocă și nu pot respira.

Afară e frig, mă închei la haină.
Iohannis și Ponta se fâlfâie între doi stâlpi. Afișe mari pentru scopuri mărunte.
Dedesubt se fâlfâie un afiș al Facultății Lumina. Doar ei sunt destul de țăcaniți încât să-și pună reclama sub cele electorale. Smart marketing though.

Cadavrele continua să cadă. Mă lovesc pe umăr și în cap.
Simt adrenalina cum crește din nou și-mi dă avânt și-mi ridică spiritul.

Deasupra Mall-ului se înalță un abur alb. S-o fi ales un papă?
Le Pape des fous probabil, din Notre Dame de Paris.

Mă opresc în Mall să scriu și rândurile astea.
M-așej pe scaunele promoterilor de la Țiriac. Sunt oricum goale, încă nu a venit nimeni.
In Mall muzica încearcă să-mi zburătăcească gândurile.
N-o las. Mă concentrez și-mi țin ideile pe țeavă, ca să le pot nota.
Mai vine un email de la mama.
Il ignor, nu mai dau click. Nu vreau să risc să pierd ce-am scris din nou.

Ziua e într-adevăr cu totul și cu totul deosebită.
Nu știu de ce. E altfel. Este superbă.

Lumea în jurul meu parcă se deplasează cu-acceleratorul, iar eu mă simt de parcă stau pe loc și-asist la un spectacol pe care îl trăiesc totodată.
Observator în propriul film, ce poate fi mai bun de-atat?

Am intarziat 15 minute. E timpul sa plec iar, să merg la birou.

Traversez Transmalliada.
E funny, acum mi-a venit.

Afară o umbrelă roșie zace moartă. Iar a început…
Picioru-mi lovește ceva mic, care zboară inainte, se lovește de-asfalt, ricoșează și zboară-napoi.
Imi dau seama, era un arc. Unul mare.
Un centimetru jumăte grosime și 10 centimetri lungime.
E prea interesant să-l las.
Ma întorc și-l ridic de pe jos.
Suflu pe el cum zicea Călinescu Florin și îl pun în buzunar. Este interesant.

O tanti cu umbrelă roșie trece pe lângă mine.
Imi revine gândul la umbrela roșie, moartă, din față Mallului.
Anul trecut pe vremea asta am numărat 20 de umbrele moarte, într-o singura oră, când mergeam la muncă.
Atuncu lucram în altă parte.

Îmi contintui drumul spre job. Grăbesc pasul. Adrenalina scade.
Ma gândesc la Olivia, iubita mea.
Mi-e dor de ea, n-am mai vorbit cu ea de nouă ore.
Abia aștept să se trezească, să-mi scrie.

Mă aventurez în intersecția de la Barbu Văcărescu cu Fabrica de Glucoza.
Mereu e groaza aici. Mașinile parcă vor să te calce.
Alerg pe roșu ca să prind verde în partea cealaltă.
Ar merge aici un pasaj pietonal. Poate peste 30 de ani o să fie unul.

Traversez grăbit parcarea și ajung la firmă. Mă întâlnesc cu un un coleg.
Friguleșteanu!” mă salută cu umor. Intr-adevăr, e rece, dar doar când suflă vântul.

Intrăm în firmă.
Mă opresc pe coridor să mai scriu aceste randuri și apoi îmi voi începe ziua.
Una care a-nceput deja interesant.

Am uitat să mâzgălim

Cu ceva timp în urmă am fost coleg de birou cu un domn care a lucrat, printre altele, la realizarea multor filme românești de desene animate. Am încercat să învăț de la dânsul cât mai mult posibil în materie de realizare de filme, viață, etc, iar dumnealui era suficient de amabil încât să împărtășească cu mine tainele a ceea ce înseamnă să fii profesionist în domeniu.

Printre multele subiecte pe care le-am discutat a fost evident și desenarea propriu-zisă și tot ceea ce este adiacent procesului creativ cu finalizare grafică.

Mi-a povestit despre un desen pe care l-a realizat cu ani în urmă pentru un afiș, desen pe care l-a pornit de la o joacă pe hârtie cu creionul și pe care a continuat-o, dintr-o singură linie, într-o compoziție complexă printabilă pe format A3.

Îmi aduc aminte că l-am întrebat cum se pot gestiona momentele în care inspirația se poticnește iar ideile creative întârzie să vină (o situație aplicabilă nu doar la grafică și desen, dar și la scris etc) iar dânsul mi-a spus că pentru ca să desenezi trebuie să desenezi.

O exprimare simplă care îmi aduce aminte de regulile yoghine (când merg, merg; când respir, respir; când dorm, dorm; etc) și care reflectă realitatea.

A continuat cu o adăugire: ”pentru a desena ceva trebuie să desenezi altceva”, și mi-a povestit că pentru momentele în care nu avea inspirație, se apuca și desena absolut orice, își lăsa practic mâna să meargă pe hârtie și să deseneze ce vrea ea fiindcă, la final, din poate douăzeci de foi desenate și bune de aruncat la gunoi, sigur găsea una care să-i ofere un sâmbure de idee bună de dezvoltat.

Această poveste mi-a spus-o cu intenție de sfat și nu doar pentru desene ci și pentru creație literară; pentru ca să scriu, mi-a recomandat dânsul, să port la mine mereu un carnet pe care să-mi notez absolut orice idei îmi vin și să scriu, oricând am ocazia, absolut orice, pentru a-mi alimenta motorașul de creație.

Săptămânile trecute trebuia să realizez arhitectura unui sistem informatic (programare) și aveam de scris și o poveste cu personaje asupra căreia trebuia să mă gândesc și să îmi las imaginația să ofere o versiune cât mai interesantă a poveștii păstrând însă realismul acesteia.

Deși nu pot spune că eram blocat, ideile veneau mai încet decât de obicei și dintr-un motiv sau altul, declicul acela care declanșează o avalanșă de idei și procese creative nu se producea.

Mi-am adus aminte că în anii copilăriei mele toată activitatea mea se concretiza pe foi de hârtie. Desene în creion de la 3 ani, pictură în acuarelă de la 4 ani, învățarea alfbatelui la un an și unsprezece luni de pe niște cartonașe scrise de mama, copierea din ziare la 3 ani, scrierea de poezii de la 7 ani, apoi școala, compunerile, mai târziu schemele electronice studiate din reviste și cărți sau create de mine, (mai întâi pe hârtie și apoi aduse la viață pe plăcuțele de circuit), iar puțin mai târziu informatica pe care la început am studiat-o din cărți.

Și-acum mai am prin arhive caiete sau tomuri de foi pe care le-am folosit cu ani în urmă și pe care am scris, amestecat, cateva versuri dintr-o poezie, am desenat schema electronică a unui redresor + stabilizator de tensiune, am scris cateva instrucțiuni de cod în C++ și am desenat ceva artistic în stilul meu. Toate pe aceeași coală, pe colțuri diferite, amestecate, întrepătrunse, îmbinate.

De vreo șapte, opt ani încoace activitatea mea s-a mutat aproape exclusiv în interiorul computerelor. Fie că este vorba de programare, de grafică digitală, de creație vizuală digitală, de creație literară sau studiu și lectură. Birourile mele s-au umplut treptat cu sisteme multi-monitor, tastaturi programabile suficient de mari încât creează impresia unor panouri de comandă din turnurile de control ale aeroporturilor, mouși 3D cu cate 12 butoane programabile care te duc cu gândul la joystick-uri, tablete grafice și multe alte drăcii și gadgeturi conectate și interconectate. Foile de hârtie au dispărut de pe birou … Rodul muncii și creativității mele a fost convertit în mod transparent într-o serie binară de 1 și 0 care trăiește acum numai în realitatea virtuală (fără a lua în calcul printurile).

În secundele de lentoare a procesului creativ care ar fi trebuit să se ocupe de realizarea arhitecturii acelui sistem informatic despre care am scris câteva paragrafe mai sus, gândurile mele zburau aproape automat spre povestea pe care vroiam s-o scriu, dar spre neumulțumirea mea, nici personajele din poveste nu erau încă pregătite să ofere spectacolul vizual imaginar pe care să-l descriu în scris. În timpul acesta însă, mâna mea dreaptă căuta parcă printr-un reflex ceva care-i lipsea. Se tot plimba pe birou, în fața tastaturii și încerca să lase urme pe suprafața lucioasă a lemnului, parcă țipând că are nevoie de ceva, de cineva, pe care nu l-a mai avut de mult (să nu ne gândim la prostii; pe bune, stop laughing!).

Aducându-mi aminte parcă prin farmec de copilăria mea, mi-am dat seama ce anume îi lipsea mâinii mele și întregului meu proces creativ: coala de hârtie pe care să mâzgălesc.

De când mi-am mutat aproape integral munca în interioriul computerului, am uitat să mâzgălesc. Poate că acele linii aparent fără nicio logică, acele mâzgălituri pe o bucată de hârtie, pot fi considerate la prima vedere ca fiind apanajul unui munci (sau pierderi de timp) concretizate pe hârtie (elevul care se plictisește în clasă, rebusistul care nu găseste rezolvarea etc) dar în realitate mâgălirea este un instrument ajutător care stimulează procesul creativ. Cel puțin la mine, dar judecând după principiul că în general oamenii se pot asemui și grupa, mai mult decât probabil acest mecanism este valabil și la alții.

Această mâzgălire este cea despre care îmi povestea și bunul meu prieten pe care l-am amintit la începutul acestui text. Această mâzgălire este cea la care mă întorceam mereu ca la o mare albastră (din cântecul original, nu remake-ul oribil pe care l-am auzit la radio zilele trecute) atunci când eram mai mic și nu aveam încă un computer.

Așa că mi-am luat o foaie de hârtie pe care am asezat-o pe birou între mine și tastatură și un creion. Deja palmele îmi transpirau de nerăbdare să mângâie din nou, ca pe-o iubită fragilă și slabă, coala de hârtie. Inevitabil a apărut și emoția unei întrebări: ”oare mai știu, mai pot să mâzgălesc?”.

Dar mâinile nu cunosc emoția. Ele nu știu ce înseamnă frica. Doar mintea este cea care dă naștere și amplifică aceste sentimente negative. Doar mintea este cea care îți poate face mâinile să tremure și genunchii să facă ”cioc-cioc!” unul de altul. Mâinile în schimb își stiu treaba și ce au de făcut. Iar mâinile mele, care în copilărie au desenat și pictat așa de mult, care au scris vesuri și proză pe orice bucată de hârtie, care au meșterit, șurubărit, traforat, sculptat, gravat, montat piesuțe electronice pe cablaje din textolit placat cu cupru, cântat la pian, modelat plastilina și multe alte nebunii, după câțiva ani de abstinență, au îmbrățișat foaia de hârtie și au început să mâzgălească de parcă nu s-ar fi oprit niciodată și de parcă nu a existat nicio pauză. Da, încă mai pot și încă mai știu să mâzgălesc!

Am început simplu, cu câteva linii curbe îmbinate într-o montură spațială, apoi am desenat câteva dreptunghiuri pe care ulterior le-am legat de liniile curbe după care am început să fac niște moștrofonți mici pe care îi consideram a fi personajele din povestea pe care vroiam s-o scriu, iar mai apoi am desenat cateva dreptunghiuri și cercuri care erau elementele din arhitectura sistemului pe care trebuia să-l programez. În numai vreo oră coala de hârtie s-a umplut de mâzgălituri, cifre, cuvinte, puncte, linii și idei, una generând-o pe cealaltă și tot așa.

La sfărșitul zilei aveam arhitectura sistemului proiectată și gata de implementat în cod, iar liniile de bază ale poveștii mele și direcțiile pe care personajele vor merge la început, stabilite. Da, atât de important este să mâzgălesc și atât de repede se vâd rezultatele.

Dacă aș fi doctor de imaginație, aș prescrie oricui se află în pană de inspirație cate-un flacon de mâzgăleală pe care să-l ia ca pe vitamine fiindcă, așa cum mâncarea de astăzi devine tot mai lipsită de substanțe nutritive și tot mai plină de chimicale și uităm să ne hrănim (și nu doar să mâncăm), la fel și în ceea ce priveste munca uităm să fim creativi și uităm să mâzgălim.

 

Deșertăciune

Deșertăciune … numele tău e în van
Iluzia vândută n-aer nicio valoare
Speranța crescută nu merită-un ban
Imaginea sursă și-a pierdut din culoare.

Alb-negru. Acum este limpede poza
Cuvinte, minciuni, păcăleli se văd clar
Se stinge-n absență și-n liniște roza-
nflorită, ironic, pe mare-n zadar.

La cofetărie

***  I. ***

– Am văzut pe net niște poze din parcul din Bujiru, merită încercat.

– Mâine o sun să-i urez ”La mulți ani”.

– Ce treabă ai? N-ai treabă cu ea. Uită-te …

– Trebuie să-i vorbesc, să reparăm cumva. Oare ce să-i zic?

– Ce să repari? N-ai cum să repari ceva ce fuge de tine. Ascultă …

– Nu pe ea mă, relația!

– Stai mă calm, ce nu există n-are cum să aibă defecte. Am găsit …

– O sun mâine pe la 11 s-o prind când se scoală și-i zic să ne vedem.

– Băi, mă lași și pe mine să vorbesc? Ți-am găsit locația, las-o naibii de fată și fii atent aici!

– Nu vorbi de ea așa! Unde?

– Este parcul din Bujiru, la 30 de kilometri de aici.

Parcul? Au doar unul?

– Păi câte să aibă? E mic orașul.

– Ah, nu; vreau să filmăm undeva unde e viață, unde e acțiune, unde se trăiește.

– Vai Mihai mă termini cu ideile astea. Du-te mâine și vezi locul!

– Fugi de-aici, vrei să mor de plictiseală? Mâine o sun pe Elvira, spune Mihai coborând plin de transpirație de pe banda rulantă de lângă amicul său și așezându-se pe bicicletă, fără s-o pornească.

– Mâine dimineață te duci în Bujiru cum s-ar duce Adi; te sui în autocar, inspectezi drumul și parcul. Concentrează-te pe treabă ca să uiți de ea.

– O uit pe dracu! spune Mihai lovind cu palma ghidonul digital al bicicletei după care, lăsându-se pe spate și frecându-se pe burtă, continuă: Ah! ce mă seacă dieta asta!

– Lasă, lasă că-ți prinde bine. Vezi acuma să nu te-arunci la mâncare după ce plecăm; dă-ți cina la dușmani și mâncă și tu un iaurt, ceva simplu.

 

***  II. ***

PINK se aude cântând “Try” dintr-o mașină roșie care merge repede pe Șoseaua Materialului. Cu soarele țintă pe oglinda retrovizoare, Mihai conduce spre Autogara de Vest.

După vreo douăzeci de minute de mers, ajunge la destinație și parchează în față la Mall. Se-ntinde spre bancheta din spate de unde ia un rucsac în care pune, de pe scaunul mortului, tableta, o cameră mică de fotografiat și un tom de coli legate cu spirală pe-a cărui copertă se vede parțial “‘Un caz aparte’ de Adrian Dumi…”.

În stație, autocarul aștepta să se ocupe cât mai multe locuri. Mihai cumpără bilet și își găsește un loc la geam. În urma lui, un moș transpirat și disperat se chinuie să vină spre autocar sprijinindu-se în baston și se urcă cu multă dificultate. Se așează pe primul scaun din față și spune gâfâind șoferului că nu credea că mai ajunge.

Doar două locuri mai sunt libere, iar autocarul se pornește la drum spre Axelania, cu prima oprire în Bujiru.

 

***  III. ***

– Atunci vă trec pentru un bax de Cola și de Fanta, da? Hai că v-aduc și-unu de apă minerală! spune bărbatul spre cofetăreasă în timp ce își notează ceva în agendă.

– Ți-am spus, abia ce-am luat ieri, am făcut comandă de două, răspunde cu o voce groasă aceasta.

– Bine, dar v-aduc niște bere? Că acum avem ofertă, al doilea bax e la jumătate.

Hohotind cu gura până la urechi și dându-și capul pe spate, bătrâna cofetăreasa răspunde:

– Bere!? apoi arătând cu capul spre frigiderul din spate continuă: Nu vezi că încă am de data trecută?!

Bărbatul își coboară privirea într-o agendă neagră și notează tăcut ceva, apoi răsfoiește câteva pagini înainte și-napoi.

O sală lungă de vreo 15 metri și lată de vreo 6. Geamuri mari, din tavan până în podea, alcătuiesc pe latura mare peretele exterior. Pe stânga ușii, de la un capăt la altul, se întinde vitrina (galanteria) plină cu prăjituri, plăcinte și bomboane la kilogram. Pe dreapta, lângă marile geamuri, sunt aranjate, pe un singur rând paralel cu vitrina, mese mici, cu tăblia roșie și cu câte două scaune fiecare. În capătul celălalt două frigidere înalte și o altă ușă care duce probabil spre bucătărie.

Masa din mijloc e ocupată de două persoane; bărbatul cu agenda – un om de până în 35 de ani, cu părul scurt și blond, cu o geacă îmbrăcată peste tricou și o pereche de blugi destul de uzați. În fața lui stă o fată de vreo 20 de ani, blondă, plinuță, cu bust proeminent. Poartă pantaloni negri, cămașă albastră, iar părul îi este strâns într-un coc și prins cu un inel albastru. În fața ei are îngrămădite pe masă coli de hârtie scrise de mână, pe care le studiază.

La masa următoare stă bătrâna cofetăreasă. Îmbrăcată într-un halat alb cu accente roșii, cu păr blond bogat, turtit pe vârful capului și înfoiat de jur împrejur ca un turban, aceasta șade răsucită spre vitrina cu prăjituri, cu cotul stâng sprijinit pe masă.

În spatele vitrinei în dreptul tejghelei, vânzătoarea, o roșcată cu părul adunat mănunchi într-o coadă lungă, fredonează încet pe o melodie a postului local care se aude dintr-un radiocasetofon de tip vechi, dar foarte bine întreținut.

 

***  IV. ***

Autocarul a oprit la un kilometru după intrarea în Bujiru, în fața unui bloc scund, de două etaje, la parterul căruia se află pe colț o cofetărie. O firmă cu litere cursive tridimensionale roz stă agățată deasupra ușii, iar prin peretele de sticlă din lateral se văd câteva persoane adunate la mesele din centru.

Mihai coboară și scrutează cu privirea împrejurimile, rotindu-se pe-un picior. Zâmbește discret în timp ce asimilează ceea ce vede.

O sută de metri înainte, pe strada principală, ceasul unei clădiri cu turn, probabil primăria, mai are cincisprezece minute să părăsească ora zece, iar trei-patru sute de metri înapoi pe drumul pe care venise se înalță un furnal. Drept în față, peste drum, câteva blocuri de locuințe recent renovate sau construite și armonios colorate în trei nuanțe de galben și cu fundamentul maro-roșcat se-ntind de-a lungul drumului până aproape de clădirea cu turn, iar multe altele continuă după aceasta. O dugheană înghesuită între primele două blocuri adăpostește o băcănie botezată ”mini-supermarket” și o pantofărie.

Lumina alunecă blând peste micul oraș, sclipește încolăcită pe stâlpii alb-strălucitori de pe trotuare, se zbate speriată printre mașinile care merg repede pe drumul central spre continuarea autostrăzii de Axelania și apoi fuge peste blocurile frumos colorate și rămâne suspendată deasupra dealurilor care se întrezăresc în depărtare.

Cu harta GPS pe telefon, Mihai stă câteva zeci de secunde ca un bișnițar, cu mâna stângă întinsă, și privește atent prin geamurile cofetăriei scaunele și mesele roșii și vitrina cu prăjituri. Își plimbă limba prin gură de câteva ori, își umezește buza de jos, se uită la ceasul de pe mâna dreaptă, apoi se uită spre centrul orașului, aduce privirea înapoi și o trimite prin geamurile cofetăriei, se uită iar la ceas, se întoarce din nou, face doi pași înspre centrul orașului, apucă de mâner ușa cofetăriei și intră cu pași fermi.

 

***  V. ***

– Cât mai ai? îl întreabă vânzătoarea pe bărbatul cu agenda.

– Mai am, de-abia e în luna a treia.

– Să ai grijă ce faci, că o să se ia după tine, îi atrage atenția vânzătoarea.

Aplecat la nouăzeci de grade, Mihai inspectează prăjiturile de pe cele trei rafturi din vitrină privindu-le ca pe niște pești exotici în acvariul unei expoziții.  Aproape că bate cu degetul în geamul vitrinei ca să le vadă cum reacționează. Din partea stângă a vitrinei, o prăjitură acoperită cu smochine îmbrăcate în miere și cu blatul stratificat parcă îi răspunde, atrăgându-i privirea.

– O “smochină”, vă rog. se adresează Mihai vânzătoarei.

– La pachet?

– Nu, aici.

Vânzătoarea ia o felie de prăjitură, o pune pe o farfurioară de porțelan acompaniată de o linguriță de plastic de unică folosință și un șervețel de hârtie și i-o întinde lui Mihai. Acesta se așează, lăsând o masă liberă între el și cea ocupată din mijloc și începe să mănânce.

– Ai văzut mamă, copiii învață de la părinți! fata blonda îi spune amuzată cofetăresei bătrâne ca replică la atenționarea pe care vânzătoarea i-o adresase bărbatului cu agenda.

– Da; și ce-ai învățat tu de la mine? întreabă bătrâna râzând pe ton pedepsitor, mai mult retoric.

– Eh … prostia! spune cu blândețe fata după care începe și ea să râdă.

– Da … răspunde ironic cofetăreasa. Apoi pe ton auto-compătimitor: Așa mamă cuminte ca mine … e drept că acum nu mai e bine să fii cuminte …

– Da’ și când intri în gura doamnei! se aruncă repede în discuție bărbatul. Eu n-am să uit telefonul acela, continuă acesta înspre vânzătoare.

– Da, spune prelung bătrâna lăsându-se pe spate și râzând în hohote de-i tremura marele abdomen în sus și-n jos.

Vânzătoarea schimbă un set de priviri și ridicări de sprâncene cu fata blondă, apoi amândouă se uită la cofetăreasă după care își întorc privirile spre bărbat așteptând o explicație. Mihai mănâncă încet privind cele trei persoane pe sub sprâncene și se străduiește să tragă cu urechea.

– M-a sunat doamna într-o dimineață, la șapte … începe să povestească acesta.

– L-am sunat într-o dimineața la șapte și îmi răspunde ”da?” fără glas, spune bătrâna întrerupând-ul.

– Imediat a și început să țipe la mine prin telefon, reia bărbatul povestea. ”Cum?! Dormi la ora asta?! Te-ai îmbătat aseară până n-ai mai putut!” mi-a strigat. Eu eram bolnav și abia puteam să vorbesc și mă gândeam ”uite dom’le că nu pot să vorbesc de bolnav ce sunt și dânsa mă crede beat”.

– Ehe, cu dânsa nici dacă erai sănătos nu apucai să vorbești, îl întrerupe râzând vânzătoarea.

– Da, spune cofetăreasa dând aprobator din cap iar apoi scuturându-și-l pe orizontală, cu mine nu apuci să vorbești.

– Mă gândeam să îi închid, să zic că s-a pierdut legătura, continuă bărbatul.

– Nu, că atunci mai mult o enervai! spune cu fermitate vânzătoarea întrerupându-l din nou.

– Nu, că atunci te sun înapoi până nu mai scapi de mine! bătrâna continuă întreruperea pe ton superior. Nu mi-ai închis că știai ce te-așteaptă!

– Nu, nu, nu, păi nu închid de tot, se chinuie bărbatul să explice. Închid și sun imediat înapoi și zic că s-a pierdut legătura, dar asta o face să-si piardă puțin firul. Nu știi asta? o întreabă cu mirare pe vânzătoare făcând cu mâinile un gest de parcă ar bobina un fir de pe un mosor invizibil pe altul.

– Eh, pe mine mă enervează ăștia, continuă bătrâna. Mai sunt unii care îmi închid telefonul și atunci îi sun și de câte cincisprezece ori până zic ăia ”fir-ar a naibii să fie! Hai să îi răspund.”  și-mi spun la telefon ”ah, doamna, îmi cer scuze, eram la baie”. Da, da … bătrâna rostește amuzată, mai mult pentru ea, cu o mișcare verticală amplă a capului.

Vânzătoarea și cu fata râd. Mihai scoate din rucsac tableta și începe să scrie. Bărbatul își închide agenda și tace pentru un moment, iar după ce râsetele încetează o întreabă pe blondă:

– Pentru ce înveți?

– Pentru BAC.

– Oooh! … rostește cu ton înmuiat bărbatul

– Ha, ha, ha! Toată lumea are reacția asta când le spun la ce învăț, râde fata.

– Eu când am dat bac-ul n-am învățat, am mers așa cu ce știam, spune bărbatul. Apoi, cu un ton mai puternic și un ușor zâmbet pe buze acesta a continuat să rememoreze: La franceză m-a trecut de milă, că m-am dus la oral și i-am spus că nu știu și mi-am cerut scuze și mi-a dat cât să trec. Iar la restul, cu ce mi-am mai adus aminte din liceu; la mate știu am făcut câteva ore cu cineva, dar nu m-a ajutat, oricum nu înțelegeam și-am zis să merg la noroc. Și am avut!

Bărbatul pleacă salutând pe toată lumea și exprimându-și gândurile bune pentru restul zilei.

– M-am abținut să-i spun ”păi de-asta umbli acum cu agenda aia și mă rogi să îți cumpăr bere. De cât de mult ai învățat!” rostește amuzată cofetăreasa.

În cofetărie intră mai multe persoane printre care un băiat tânăr înalt și slab cu părul negru și îmbibat în gel, îmbrăcat cu o cămașă violet din material fin și o pereche de pantaloni negri de stofă, cu pantofi negri în picioare. Încearcă să-și păstreze o ținută verticală rigidă și să meargă ușor, neapăsat.

– Tu ce faci mă? se răstește cofetăreasa bătrână. Uite, fiica mea învață, tu ce faci? Ai venit să-ți iei plăcinte, să-ți refaci glicemia!

Băiatul se fâstâcește și nu găsește cuvinte pentru replică;  o salută printr-o mișcare de cap pe fata blondă, care îi răspunde privindu-l dulce-tăios și întrebându-l pe un ton ștrengăresc:

– Ce faci măi, golanule? Ce faci?

Băiatul zâmbește și pufnește ușor în râs. Nu zice nimic, iar cofetăreasa suplinește tăcerea acestuia:

– Păi a venit să-și ia plăcinte!

Trei sau patru persoane așteaptă la rând. Băiatul se așează la masa fetei. Se uită peste colile de pe care aceasta citea și discută despre lecțiile pe care le studiază.

Lăsată ușor într-o parte și sprijinită de spătarul scaunului, stând cu picioarele sub masă picior peste picior, cu o foaie de hârtie în mâna stângă în poziție de lectură și jucându-se cu un pix în mâna dreaptă, fata blondă privește hârtia și își frământă buzele. Apoi începe să rostească o întrebare, ridicându-și privirea înspre băiat înainte de-a o termina:

– Și ce face ea?

– Cine?

– Ea.

– Care ea?

– Ea. Aia.

– Cine?

– Aia mică.

– Care?

– Aia mică cu care te-ai încurcat acuma.

Băiatul privește în jos și rostește un ”ăăăăă” prelungit, timp în care privirea îi fuge pe una dintre hârtiile de pe masă pe care o ridică și o privește aparent foarte interesat. Vede cu coada ochiului că s-a eliberat rândul la tejghea si se ridică drept în picioare pentru a face comanda. Blonda își ridică ochii spre el.

– Două plăcinte cu brânză și una cu dovleac! băiatul spune vânzătoarei arătând cu mâna spre extrema dreaptă a vitrinei.

Cofetăreasa bătrână râde. Blonda își pleacă ochii înapoi în hârtie.

– N-avem cu dovleac, sunt cu mere. spune vânzătoarea derulându-și privirea dinspre aceeași extremă a vitrinei înspre ochii băiatului.

Acesta râde înfundat, apoi lung cum era își apleacă spre stânga trupul și capul ca la un exercițiu de gimnastică și mâna stângă o rotește ca-ntr-o reverență. Duce piciorul stâng un pas înapoi, își rotește trupul puțin spre stânga și cu mâna dreaptă indică elegant spre capătul din dreapta al vitrinei:

– Atunci două cu brânză și două cu mere, spune râzând.

Se așează la loc la masa blondei în timp ce vânzătoarea pregătește comanda.

Cofetăreasa bătrână s-a mutat în capătul cofetăriei, unde împreună cu altă angajată numără bani și completează tabele.

Un bătrân îmbrăcat într-un halat albastru murdar, cu șapcă galbenă pe cap și fără dinți în gură intră cu pași târșâiți, trece încet pe lângă vitrina cu prăjituri, trece pe lângă vânzătoare, pe lângă masa tinerilor, continuă să meargă spre extrema dreaptă a vitrinei, trece de vitrină, se oprește în fața frigiderelor și le inspectează conținutul cu privirea. Apoi merge la masa bătrânei, se apleacă sprijinindu-se cu mâinile, și o întreabă ceva. Fără să-i răspundă, aceasta strigă în față spre vânzătoare:

– Mai avem Pepsi fără zahăr?

Moșul nu se clintește, așteptând răspunsul vânzătoarei ca pe o lovitură de secure pe care preferă să nu o vadă venind.

– Da, mai avem.

Auzind aceasta, moșul își îndreaptă spinarea și întoarce fericit capul înspre vânzătoare, rânjind cu dinții lipsă.

Vânzătoarea se duce la masa tinerilor cu o tavă pe care tronau cele patru plăcinte, mari și înfoiate cât un curcan de Ziua Recunoștinței. Fata blondă se holbează surprinsă de volumul uriaș ocupat de plăcinte, cofetăreasa amuțește, băiatul emite o interjecție de uimire și râde în timp ce ia tava din mâinile vânzătoarei și o așează pe masă. Ca un luptător care frânge copanele fripte ale unei găini, băiatul sfâșie plăcintele bucată-cu-bucată și începe să mănânce. Fata îl privește discret și nu mai zice nimic.

Bătrânul vine din capătul cofetăriei și ia de la tejghea, unde era deja pregătită, o sticlă de Pepsi fără zahăr de un litru. Continuă să meargă târșâit paralel cu vitrina și iese din cofetărie.

Pe cât de mari și umflate prezidau plăcintele pe tava rotundă, pe atât de comestibile se pare că au fost încât băiatul a terminat de-a le mânca în vreo 10 minute.

Se ridică în picioare și se întoarce spre ușă. Fără să privească înapoi o întreabă pe fată:

– Îmi stă bine cămașa la spate?

– Da. Pantalonii îți stau nașpa, da’ lasă.

– Cum adică? Cum stau?

– Lasă că nu contează, stau bine.

Băiatul pleacă. Fata privește îndelung spre el, apoi strânge foile de pe masă și iese pe cealaltă ușă. Retrasă în capăt, bătrâna cofetăreasă și cu angajata stabilesc să mai pună în cuptor o tavă cu plăcinte.

Mihai a terminat de mâncat a doua prăjitură și continuă să scrie cu rapiditate pe tabletă când buzunarul de la pantaloni începe să cânte.

– Da Mircea, răspunde Mihai amicului său după ce-și scoate telefonul.

– Hei, ce faci? E doișpe, te-ai dus la parc?

– Da, stai; am ajuns da’ m-am oprit să mănânc ceva și-au fost niște faze mișto și-am stat să notez . Acuma ies.

– Vezi că ești la regim, să nu te prind că mănânci prăjituri.

– Da. Nu! Da, da, nu! Hai că te sun după ce văd cum e.

– Păi și nu-mi zici cum a mers?

– Cum adică, ce să meargă? Abia ce-am venit de vreun ceas. Până acum pare frumos.

– Hai mă, ce naiba, zi-mi și mie ce-ai vorbit cu ea! N-ai sunat-o pe Elvira?

– Aoleu! Pfff! Am uitat omule s-o sun, am uitat de ea.

– Ah! Fir-ar a dracului, dacă știam nu-ți mai ziceam nimic.

– Of, de ce nu m-ai sunat mai devreme să-mi spui s-o sun?

– Păi nu vroiam s-o suni, nu trebuie să te mai legi de ea. Da’ sincer nici nu credeam că uiți s-o suni; adică totuși, e ziua ei.

– Fir-ar a naibii, acuma n-o mai prind până la noapte când iese din tură.

– Las-o, n-are treabă cu tine. Du-te în parc și inspectează zona, fă niște poze să studiem dacă e locul potrivit.

– Hai că plec. Oare s-a întrebat de ce n-am sunat-o?

– Da, sigur! râde Mircea în telefon.

– Lasă că diseară o sun.

– Ocupă-te de treabă și ai să vezi că uiți de ea! Hai, du-te în parc!

 

 

 

În troleibuz (călătorie cu troleul)

Trebuia să ajung la Depoul Alexandria. Pentru aceasta aveam să iau autobuzul 300 până la Galeriile Orizont, apoi urma să merg puțin pe jos până la Universitate, iar de acolo voi fi luat troleibuzul 91 până la capăt, respectiv destinație.

Contrar obiceiului de-a porni încă de dimineață pentru a parcurge un drum lung, eu am plecat de-acasă după miezul zilei. Norișorii negri care stăteau atârnați de cerul dinspre centrul Capitalei nu m-au descurajat. Mi-am îmbrăcat un tricou de vară, pantaloni scurți și mi-am pus ochelarii de soare. Rucsacul din spinare avea să asigure adăpost umbrelei, până la eventuala-i utilizare.  O jumătate de oră cu 300 până la capăt, 7 minute pe jos până la Universitate și vreo 40 de minute cu troleul până la depou, am socotit eu.

N-a fost nevoie să las mult timp umbrela să doarmă fiindcă în fața fântânii de la Arhitectură a început să plouă cu stropi cât sâmburii cireșelor mari. S-au format niște curenți de aer care parcă suflau din toate părțile, doar-doar mi-or întoarce umbrela pe dos. Eu merg întotdeauna repede, dar parcă tot mai era loc pentru o ușoară creștere a vitezei, așa că am grăbit pasul spre stația de la Universitate care avea să-mi asigure adăpost.

Ca niciodată, primul sosit, după 20 de secunde de așteptare, a fost troleibuzul 85. De când mă știu, de mai bine de 20 de ani, când am avut nevoie să merg cu 85-ul trebuia să aștept câte-o jumătate de oră. Acum parcă îmi spunea “Take on me, take me on” rânjind cu ușile deschise și cu scaunele goale, știind că nu mă pot urca în el.

Am avut însă noroc și după vreo două minute a venit companionul de drum, troleibuzul 91. Am prins un loc acolo unde-mi place, pe stânga vehiculului conform sensului de mers, la geam. Prefer locurile de pe stânga deoarece oferă o priveliște mai adâncă decât suratele de pe partea cu ușile.

Doar șapte călători mai erau în troleu; în diagonală de mine, o doamnă în vârstă, de aproximativ 60 – 65 de ani, cu ochelari de vedere mari, cu rama groasă de culoare bej-maroniu, cu un păr bogat și dat pe spate, tot de culoare bej, îmbrăcată în haine modeste, de om bătrân de la țară, ocupa locul întors. În picioare lângă dânsa, un moș se atârna într-o postură ciudată, cu o mănă agățată de bară, iar cu cealaltă mână se înfigea într-un baston. Bătrânul avea circa 70 de ani, era suplu și scund de statură, de vre-un metru și șaizeci de centimetri înălțime. În fața lor o femeie de vârstă medie. Pe scaunul dinapoia mea stătea un bărbat urât mirositor, iar în capătul din spate al troleului un bărbat și un cuplu ocupau scaune disparate.

“Toți călătorii în vagoane!” parcă s-a auzit, iar troleibuzul s-a pus în mișcare demarând ușor prin stropii de ploaie care se spărgeau de pământ.

Moșul care stătea atârnat de bare în față discuta ceva greu inteligibil cu doamna de pe scaun. Mă tot întrebam în sinea mea, oare de ce nu se așează amândoi pe locurile libere alăturate de pe celălalt culoar. Care era oare motivul care determina acel cuplu de sexategenari să călătorească împreună unul sus și unul jos? Mi-am scremut urechea și am direcționat-o spre cei doi în încercarea de a-i înțelege mai bine.

Atunci am început să deslușesc atât dialogul dintre bătrân și bătrână cât și misterul așezării lor.

Am reușit să înțeleg doar parțial dialogul dintre cei doi, la un moment la care discutau și comentau subiecte politice. Apoi au trecut la comentarii despre vremea ploioasă de afară după care au revenit la politică internă, apoi externă și în fine comentarii despre viața la țară.

După ce trecuseră deja 2 stații de la Universitate și se discutaseră multe subiecte, moșul întreabă brusc:

– Cu ăsta merg să iau să ajung la Alexandria, nu-i așa?

– Da, cu acesta; îi răspunse doamna.

Hmm, cel puțin ciudat mi-am spus eu în minte; oare de ce să-și întrebe soțul, nevasta, o asemenea întrebare? Și oare de ce nu se duc împreună în Alexandria? Oare ce treabă are el în Alexandria? Și unde oare se duce doamna, dacă acum sunt în același troleu? Și de ce naiba stă moșul în picioare, spânzurat cu-o mână de bara sus?!?!

Intriga avea să continue …

– Unde stai în Alexandria? , întrebă doamna pe moș.

– …..,  moșul răspunde ceva neinteligibil.

Ce ciudat mi s-a părut că discută detaliile acestea abia acum, pe drum.

– Ah, păi acolo mai în vale am stat și eu!, îi răspunde doamna.

După atâția ani de stat împreună îi spune unde a locuit și dânsa?! Sau poate că s-au combinat recent, la bătrânețe? Sau poate că … Doamne ferește, poate că doamna are vreo condiție medicală ale cărei consecințe sunt pierderea memoriei și de aceea nu-și mai amintește că soțul dânsei știa evident unde locuise.

– Unde, unde zici că ai stat mata? chestionează cu interes moșul pe doamnă.

Să-mi trag palme, sunt amândoi senili !!! îmi zic în minte.

Ajunge troleibuzul în dreptul stației de metrou Eroilor. Moșul se agită pe lângă doamna, învârtindu-se pe-un picior, cu mâna stângă agățată de bara de sus iar mâna dreapta pe baston. Îşi întreabă partenera de călătorie brusc şi cu oarecare îngrijorare:

– Da’ sigur cu ăsta merg să iau pentru Alexandria, nu?

Bă, eşti prost! gândesc eu maliţios.

– Da dom’le! răspunde doamna plictisită către moş, apoi se întoarce cu privirea spre doamna mai tânără care şedea în faţa dânsei şi continuă:

– Eh, păi da’ cunosc Bucureştiul, cel puţin zona asta de aici încolo; de zeci de ani am stat aici în Bucureşti; am stat mai mult la oraş decât la ţară.

Hmm, ce-nseamnă orgoliul feminin, gândesc eu; era imperativ să-i arate doamnei din faţă că ştie mai multe decât soţul dânsei, de parcă foiala şi neliniştea acestuia nu ar fi grăit de la sine.

După această explicaţie acordată de doamna învârstă doamnei mai tinere, cercul de dialog s-a dilatat în mod automat, comunicarea purtându-se de la acel moment mai departe în trei, sub forma unor replici scurte între cei doi soţi şi a unor explicaţii mai lungi între cele două doamne.

– Da’ mai e mult de mers? întreabă iar cu nelinişte moşul. La două pleacă autocarul.

– Da, mai sunt vreo 6 sau 7 staţii, răspunde doamna căutând în acelaşi timp cu privirea aprobarea doamnei din faţă.

Simţind „lumina scenei”, doamna din faţă intervine:

– Da, da, mai sunt vreo 6 – 7 staţii. Da ia loc şi mata, că mai ai de mers până acolo.

Aleluia! În sfârşit cineva observă anomalia!!! îmi spun eu în gând.

– Nu pot, că sunt operat … răspunde cu o grimasă foarte tristă şi smiorcăită, moşul.

– Nu poate, că e operat; dublează soţia.

În sfârşit am aflat de ce nu şedea moşul pe scaun! Cum de nu m-am gândit până atunci? Era atât de limpede: moșul stătea mai mult pe-un picior, se sprijinea în baston, se învârtea doar pe piciorul “bun”, se îndoia din genunchi cu greutate, se ținea de burtă în partea dreaptă și se strâmba de durere. Era evident că era operat la picior. Sau la burtă.

Mare drăcie însă că misterul elucidat nu mai mi-a adus mare bucurie și liniște fiindcă acum eram prea intrigat de enigma cuplului. De ce acele întrebări și răspunsuri puțin ciudate dintre cei doi? Ce caută moșul în Alexandria? Și de ce nu se duc împreună?!

Foarte ciudat cuplu, cei doi vârstnici; uneori transmiteau indirect iluzia că sunt împreună, alteori era limpede că nu au nimic în comun. Dar pe de altă parte, am văzut de-a lungul timpului destule cupluri formate din oameni care nu aveau nimic în comun, poate că și ei erau unul din acele exemple.

Această ultimă enigmă avea și ea să fie dezlegată atunci când cele două doamne, mai mult sau mai puțin în cor, l-au întrebat pe moș de ce se duce singur acasă când este operat și de ce nu are pe nimeni din familia lui care să-l ducă acasă.

Bătrânul a început să povestească. Când a venit în București pentru operație l-a adus cu mașina unul dintre nepoți. Trebuia să se externeze mâine, însă nu a mai avut răbdare să stea în spital. I s-au terminat proviziile pe care le-a avut, a simțit că se poate ține pe picioare suficient de mult ca să poată rezista drumului și pur și simplu i s-a făcut dor de casă și de grădina lui. A spus că i s-a făcut dor de discuțiile pe care le purta seara cu vecinii lui, în fața casei, pe bancă. Dacă ar fi așteptat până mâine, l-ar fi dus înapoi acasă același nepot, cu mașina, dar fiindcă a plecat acum n-a avut altă variantă decât autocarul de Alexandria până la care trebuie să meargă cu troleibuzul în care ne aflam toți.

 

Să mai îmi trag două palme! Moșul și cu doamna nu au nicio legătură unul cu altul, i-am căsătorit pe bieții oameni cu forța, in imaginația mea! Ce limpede era! La urma urmei, întrebările fără sens, răspunsurile absurde, ciudățenia asocierii celor doi erau semne mai mult decât suficiente că nu sunt nici pe de parte, soț și soție. Extraordinară prejudecata din mintea omului care dacă vede un moș învârtindu-se într-un picior lângă o doamnă învârstă, consideră automat că cei doi sunt un cuplu!

Afară ploaia s-a întețit, iar cerul s-a înnegrit mai mult decât era deja. Pe principiul melodiei „E ziuă și ce întuneric”, doamna învârstă comentează spre cea tânără:

– Ce întuneric este! Și când vă gândiți că la țară stăteam și lucram la lampă … la lumina slabă a lămpii lucram; tricotam la mașină, croșetam, țeseam. Păi înainte, toată iarna femeile la țară țeseau. Acum avem lumină electrică tot timpul și nu mai fac nimic.

– Nu mai aveți ochi! intervine moșul.

– Nu mai am nici ochi, nu mai am nici timp, dar adevărul este, continuă doamna spre cea tânără, că nici nu mai îmi place. Știți cum e, totul până la o vârstă …

Troleibuzul ajunge în Șoseaua Cotroceni care era blocată, pe sensul de mers, de mașini bară-la-bară. Moșul spune cu nemulțumire:

– Of, câte mașini!

– Da, răspunde doamna. Înainte primeam 30 de litri de benzină. Pentru 30 de ani!!! Acum fiecare familie are câte două, trei mașini.

– Mda, și oare cum le are?! continuă moșul cu subînțeles.

– Unii le au pe bani munciți cinstit, alții nu … răspunde doamna cu diplomație, privind spre doamna mai tânără din față.

– Da, bani … Înainte aveam bani și nu aveam ce să luăm cu ei. Acum sunt de toate, dar nu mai sunt bani; spune moșul cu apăsare tristă în voce.

– Eh, mai sunt bani, pentru cine știe să fie chibzuit; răspunde cu cochetărie doamna.

Moșul se simte vizat și tace câteva secunde, privind-o pe doamnă pe sub sprâncene și căutându-și cuvintele cu un chip vizibil îmbufnat.

Eu mustăcesc încercând să-mi abțin râsul, nu de alta, dar dacă râdeam, riscam să nu mai aud eventualele replici de dialog ce aveau să urmeze. Parcă cei doi nu mai sunt la fel de apropiați, acum de când … “s-au despărțit”, apreciez eu cu amuzament.

– Da’ mata ce pensie ai? chestionează moșul cu oarecare indignare pe doamnă.

– Am șapte sute … și douăzeci de lei; răspunde doamna cu ezitare și cu un zâmbet jenat pe chip, privind rușinată spre doamna din față. Era evident că a fost intrigată o asemenea întrebare și că a trebuit să răspundă. Parcă i-ar fi spus din privire celeilalte doamne: „Ia uite ce tupeu are moșu’ să-mi adreseze întrebarea aceasta!”

– Aaaaaa, păi atunci înțeleg de ce spuneți asta [nr.: replica doamnei referitoare la existența banilor pentru oamenii chibzuiți] o duceți bine!

– E da’ de unde?! se mâhnește doamna.

Oamenii se plâng că este scump la bloc, dar la casă, la casă cu curte, este mai scump, că acolo toți pereții sunt exteriori și acoperișul deasupra, iar încălzirea costă mai mult, ca să faci cald în toată casa.

Păi trei sute de lei căldura, o sută de lei lumina, o sută cablu’ și telefon și o sută apa. Mai rămân cu o sută. Cum să trăiești o lună de zile cu o sută de lei?! întreabă retoric, după care continuă cu tâlc și mândrie subtilă:

Da’ mă duc la piață, mai vând câteva borcane de miere și am bani de mâncare!

Moșul face ochii mari și cu surprinderea unui urs adresează o întrebare care declanșează un dialog rapid:

– Aveți miere?!

– Da, am 15 stupi.

– Și unde îi aveți?

– Eh unde?! la țară.

– Și aveți pază acolo?

– Nu.

– Păi și dacă vi-i fură?

– Eh, cine să-i fure?

– Cum cine să-i fure?

– Păi cine fură stupi?

– Cum adică cine? Oricine!

– Hai domnule, da’ mata știi cum e să furi un stup? Cine crezi că poate să fure un stup cu bomba aia care zumzăie înăuntru. Că te înțeapă toate albinele. Mă înțeapă pe mine, care mă duc să colectez mierea și pe care mă cunosc, darămite pe un hoț. Ah, da, dacă vine cineva care știe cum să se comporte cu albinele și e echipat cu protecție, acela da, poate să fure stupii. Da’ cine să vină?!

– Păi și aveți mănuși când vă duceți să luați mierea?

– Da, am.

– Aveți și din aia pe cap?

– Da, am și plasă.

– Și nu vă înțeapă?

– Ba da, mă înțeapă câte zece aici pe obraz, spune doamna ducându-și palma dreaptă pe obrazul drept.

– Și la țară cine are grijă de ele?

– Nimeni. Merg o dată la câteva săptămâni.

– Singură?

– Cu un nepot, cu mașina.

– Și soțul?

– Ehe, e demult plecat la somn. Dar soția matale?

– La fel.

Ia uite ce interes reciproc! Poate că e rost până la urmă de „împrietenire”; știam eu ce știam, mă amuz în sinea mea.

– Și ce miere faceți? Mierea de salcâm, aia e cea mai bună, spune moșul cu poftă în voce.

– Facem de mai multe.

– Mierea de salcâm e cea mai bună, repetă moșul.

– Care?

– Mierea de salcâm, aia e cea mai bună.

– Nu știu dom’le. Vrei să știi ceva? Mierea polifloră, aia e cea mai bună.

– Care?

– Mierea polifloră

– Adică din mai multe flori?

– Da

– Eee, nu e așa, spune moșul supărat și parcă dezamăgit. Mierea de salcâm, aia e cea mai bună. Faceți multă miere?

– Depinde, uite acuma dacă a plouat de atâta timp, s-a stricat floarea la copaci și nu mai au albinele de unde să facă. Da’ nici nu vreau să mă mai gândesc, cât am muncit să punem rame și faguri. Vreau să vând stupii.

– Păi da’ de ce să îi vinzi?

– Fiindcă e mult de muncă. Nici nu mai îmi arde de atâta muncă. Soțul a murit, copii nu am, pentru cine să muncesc? Dacă merg la țară vreau și eu să mă relaxez, să stau afară la aer curat să mă odihnesc; oricum stau doar câte o zi sau două.

Pai uite, ieri toată ziua am fost plecată de-acasă, am mers să cumpăr fagure, am luat rame, le-am curățat, le-am preparat, că în weekend mă duc la țară. Azi sunt obosită ruptă.

De la o vârstă încolo, nu mai poți să muncești și nu îți mai arde de muncă la fel ca înainte. Acum îmi place și mie să stau să mă uit la televizor.

Am ajuns la intersecția dintre Iuliu Maniu și Vasile Milea. Troleul ia curba, ajunge pe trecerea de pietoni, se zdruncină de câteva ori după care se oprește și rămâne oprit. Din spate și de deasupra se aud zgomote și pocnituri înfundate, iar sfoara care atârnă în spate, agățată de pantograf, se bălăngănea în voie.

Cu umor miștocăresc, moșul țipă spre șofer:

– Ghinion! după care continuă spre doamne: S-a rupt cablul!

– E s-a rupt … a sărit; spune în barbă doamna învârstă.

Șoferul coboară după o lungă așteptare și merge supărat ca un portar care a scăpat mingea în poartă spre coada troleului, punându-și o mănușă de cauciuc pe mâna stânga și ducând o cheie metalică în cea dreaptă. E liniște; pasagerii tac și se uită agitați în toate părțile. După câteva zeci de secunde de pocăneală în spate, se aude semnalul sonor al repunerii motorului electric sub tensiune și în funcțiune. Șoferul se întoarce în cabină, călătorii se liniștesc, plecăm din nou la drum.

După ce am parcurs bulevardul Vasile Milea, troleibuzul a cotit de câteva ori și a intrat pe strada Drumul Sării. Moșul a început să se agite tot mai tare și întreba dacă mai are mult de mers până la stația unde trebuie să coboare pentru schimbul cu autocarul de Alexandria.

Chiar și în condițiile în care cele două doamne l-au liniștit, asigurându-l că mai sunt încă trei sau patru stații, moșul continua să fie impacientat.

Pe Drumul Sării troleibuzul a întâlnit o aglomerație și un blocaj rutier motiv pentru care am așteptat cu toții timp de trei faze ale semaforului. În timpul staționării, am observat pe trotuarul de vis-a-vis un magazin al cărui titlu mi l-am amintit de când m-am amuzat văzându-l anul trecut. De data aceasta am avut la mine camera de fotografiat așa că am profitat de ocazie și am capturat o imagine, pe care am procesat-o alb-negru pentru a evidenția mai bine subiectul.

Întrucât următoarea stație în care troleibuzul avea să oprească era și stația unde ar fi trebuit să coboare moșul, doamnele i-au spus că nu este de-ajuns să coboare în stație și că trebuie să traverseze strada pentru a intra în autogară.

Degeaba i-au indicat de cinci, șase ori direcția în care este autogara fiindcă moșul se tot uita pe geam și parcă nu o vedea. Privirea îi rătăcea dezorientată pierzându-se în gol la doar câteva grade abatere de direcția pe care ar fi trebuit să o urmărească. Aștepta puțin în speranța că o va găsi în cele din urmă din ochi, dar negăsind autogara, moșul se întorcea nedumerit spre doamne și le întreba din nou, unde este. Cu același gest al mâinii, întinsă din cot spre înainte și orientată puțin spre stânga, pe direcția de mers, cele două doamne repetau indicația: “acolo!”; moșul se întorcea iar spre geam, se apleca ușor din genunchi, se uita din nou în direcția greșită ștergând probabil cu privirea firma luminoasă a autogării și evident nu vedea ceea ce căuta. Confuz și tot mai neîncrezător în indicațiile primite, moșul, pe-al cărui chip se citea spaimă, se întorcea iar și iar către doamne întrebându-le: “unde???”.

În cele din urmă una din doamne se ridică de pe scaun și aflându-se în picioare se poziționează cu privirea pe sensul privirii moșului, cap lângă cap și apoi îi ghidează cu arătătorul privirea câteva grade mai la dreapta, acolo unde era autogara, întrebându-l totodată pe ton ușor punitiv: “unde vă uitați?!”.

Moșul era fericit; știa unde trebuie să coboare, știa unde trebuie să meargă după ce coboară. Troleibuzul înainta anevoios prin marea de mașini și picături de ploaie, iar moșul privea liniștit și calm, prin parbriz, cum se apropia de destinația parțială. Un ultim semafor de culoare roșie și o intersecție mare cât o dobrogeană cu brânză mai aveau să fie depășite când dintr-odată moșul înlemnește cu privirea pironită spre autogară. Vede cum autocarul de Alexandria, de la ora 14, pleacă la ora 13:30 din autogară și face curba debutului de drum pe Șoseaua Alexandriei.

Cu privirea pierdută, cu mâna întinsă în indicație spre nenorocire, moșul întoarce capul spre doamne și spune cu o dezamăgire disperată:

– Uite! A plecat!

Chipul i se întristează, colțurile gurii cad în jos, ochii i se umplu de lacrimi. “A plecat” repetă moșul făcând un gest a lehamite, cu mâna dreaptă, de sus în jos, puternic scuturată a supărare și părere de rău. Nici prea tare dar nici prea încet, moșul începe să suduie, enumerând o suită de activități sexuale la adresa rudelor decedate ale mamei autocarului de Alexandria.  Apoi se uită nedumerit la ceasul de pe mână și întreabă:

– Cât e ceasul? Nu e acum unu jumate?

– Ba da, răspund doamnele după ce se uită și dânsele la ceasurile lor.

– Păi trebuia să plece la două … afirmă cu mirare și cu jumătate de glas moșul. Și acum e unu jumătate …

– Trebuia să plece la două! Extraordinar! Răspunde doamna în vârstă pe ton revoltat și scuturând din cap a dezaprobare

– La două … continuă cu dezamăgire și neputință doamna mai tânără.

– De ce-am plecat din spital?! întreabă retoric moșul. Și acum nu am nici unde să mă întorc, nici cu ce să mă duc acasă, continuă cu vocea tremurată de lacrimi.

Se uită iar pe geam, vede autocarul cum “continuă să plece”. “A plecat!” plânge iar moșul și mai trimite câteva exclamații sexuale la aceeași adresă ca mai devreme, fără să mai coboare vocea. Apoi continuă să bolborosească o auto-învinuire vis-a-vis de plecarea sa prematură din spital, auto-certându-se pentru că nu a avut răbdare să aștepte până a doua zi. A înjurat troleibuzul fiindcă a mers atât de încet din cauza blocajelor de pe drum, fiindcă dacă ar fi mers normal, ar fi ajuns mai devreme și ar fi prins autocarul. Și-a adus aminte de autocar, care oricum a plecat cu o jumătate de oră mai devreme, motiv suficient pentru a-l înjura și pe acesta. Apoi a început iar să se certe pe sine spunând că dacă ar fi știut că troleibuzul va merge atât de încet, ar fi plecat mai devreme din spital. “Ce fac acum?!” a fost întrebarea care a încheiat momentul de lacrimi și înjurături al moșului, lăsându-i acestuia doar dezamăgire și panică.

Din spatele troleibuzului se aude un băiat care strigă de două ori:

– Domnul din față? Domnul din față?

Niciun răspuns. Atunci băiatul strigă:

– Doamna din față?

Doamna mai tânără se întoarce, iar băiatul îi spune să-i transmită moșului să nu se mai amărască atât și să rămână în troleibuz fiindcă o să poată să prindă autocarul la stația comună cu cea de la capătul liniei de troleibuz. Băiatul a explicat că întrucât șoseaua este întotdeauna aglomerată pe banda pe care a plecat autocarul,  troleibuzul în care ne aflam va ajunge primul la stația comună de la capăt.

Mesajul a fost transmis la destinatar, care s-a liniștit pentru a doua oară. Troleibuzul a reușit să traverseze intersecția, a oprit la stația la care moșul nu a mai coborât și a continuat să meargă spre capătul de linie.

Cele două doamne și cu moșul, în față. Subsemnatul la mijloc și încă trei sau patru călători în spate. Era un moment de liniște și de savurare a drumului. Troleibuzul rula destul de repede pe șoseaua goală, lipsită de autoturisme. Deodată, toți pasagerii am derulat privirea, baleind marile geamuri panoramice laterale, și am urmărit cum autocarul de Alexandria trece pe lângă troleu, îl depășește, și apoi, cu cadrul mutat spre parbriz, cum autocarul accelerează-nainte.

Moșul a privit cu calm derularea imaginii, a pivotat într-un picior pentru a urmări depășirea efectuată de autocar, s-a întors cu capul spre-nainte și a privit autocarul care parcă devenea tot mai mic. Încă un moment de tăcere, după care au început să curgă în avalanșă exclamații sexuale, de data aceasta la adresa rudelor decedate ale mamei necuratului. Nici prea tare dar nici prea încet, mai mult pentru el, dar suficient de clar cât să poată înțelege toți călătorii din troleu, moșul a enumerat mai multe expresii populare de necaz. Apoi s-a întors dezolat și resemnat și a grăit fără vlagă înspre doamne:

– A trecut deja …

Doamnele rămân fără cuvinte. Moșul suplinește golul de vorbe cu o suduială spusă pentru el. Doamnele își regăsesc cuvintele și încep să arunce o pleiadă de variante alternative ipotetice în încercarea de a-i readuce moșului speranța în suflet:

– Lasă că îl iei pe următorul!

– Da, da! Circulă multe autocare spre Alexandria. Peste o jumătate de oră, sau o oră, o să vină altul. Îl iei pe ăla.

Moșul privește cu răutate. Nemulțumit de alternativa care implica așteptarea timp de o oră a unui alt autocar, dă din mână, de sus în jos, înspre doamne și cu capul întors spre fereastră suduie pentru el.

Speranța vine însă din spate, de unde același băiat care a intervenit mai devreme a intrat din nou în discuție și a explicat că la stația comună de la capătul liniei de troleu autocarele de Alexandria așteaptă să se umple cu călători, iar așteptarea respectivă poate uneori să dureze 10 – 15 minute, răstimp suficient pentru ca moșul să prindă autocarul.

După alte câteva minute, troleibuzul ajunge la capăt de linie și se pregătește să se așeze în stație. În aceleași loc aștepta deja și autocarul de Alexandria, întocmai cum a spus băiatul din troleu.

Troleul se pregătea să parcheze, dar fiindcă se afla încă în mișcare lentă fără să dea semne evidente că se va opri, moșul îl roagă frumos pe șofer să oprească “acolo” pentru ca că prindă autocarul. Troleibuzul oprește fix la 30 de centimetri față de locul unde era când moșul a rugat să i se dea drumul, fiindcă ajunsese în locul natural de oprire. Văzând că troleul a oprit exact așa cum l-a rugat, moșul se întoarce spre șofer și mulțumește politicos și cu mare bucurie.

Călătoria mea a ajuns la final, destinația la care aveam nevoie să ajung fiind la doar câțiva metri de stația RATB. Toți pasagerii coboară din troleibuz, moșul fiind primul care sare pe ușă și fuge la autocarul de Alexandria. În spatele lui, doamnele se amuză pe seama sa: “Ai văzut bre, că l-ai prins?!”.

 

O mândrică, două mândrici …

Ieri dupămasă am plecat într-una din dragele mele și cunoscutele plimbări. Prin Capitală, de această dată, în încercarea de a găsi zone încă ne-văzute, vorbe încă ne-auzite sau locuri schimbate radical de la momentul ultimei vizite. Extraordinar !!!!!!

Din nevoia de a ajunge mai repede de la punctul A la punctul B, acolo unde avea să urmeze plimbarea per pedes, am luat autobuzul 282.

Datorită unui cumul fericit de factori, precum ora din zi, stația de la care m-am urcat precum și prezența de spirit și rapiditatea la dat din coate, am reușit să prind un loc pe scaun, pe partea stângă a mașinii (conform sensului de mers), la geam. Exact acolo unde îmi place mie (referința indirectă la reclama cu sandwich-uri intenționată).

După ce mașina a derulat mai multe stații succesive, ajungem într-unul din cartierele faimoase pentru localuri, fițe și liniuțe, dar și pentru aglomerațiile din autobuze și ambuteiajele de pe străzi.

Căldura foarte mare din autobuzul lipsit de bucuria unui aer condiționat precum și filmul care înghețase pe geam m-au determinat să deviez atenția principală de la senzorii vizuali la cei auditivi. În timp ce mașina staționa în dreptul unui panou publicitar electoral de mari dimensiuni, de pe bancheta din spatele meu o tanti rostește:

– „Mândrică, suntem români” … cine dracu e Mândrică? aceasta continuă retoric, cu voce tare.

Urmează o pauză adâncă de gândire și de consternare din partea vocii, colegă de călătorie, după care iluminarea adevărului conclude:

– Aaaaa, Mândri că suntem români …. am crezut că mândrică … .

Ok, am calibrat detectorul de inteligență la -3 și am început serios să trag cu urechea. Am tras chiar și puțin cu ochiul ca să-mi privesc sursa de umor, doar pentru a regăsi un cuplu de seniori cu o înfățișare și un vocabular probabil atent studiate în cele mai cunoscute piețe agroalimentare ale Capitalei.

Îmi intorc privirea la loc, trimițându-mi-o prin geam, dar lăsându-mi urechea să asculte vocile din spate. Autobuzul se chinuie și merge vreo sută de metri. Ne oprim. Vocea bărbatului este cea care, de data aceasta, se aude din spate:

– Tot Crinuț e mai bun dintre toți.

– Cine?

– Crinuț

– Aaaa, Crin …

– Da, Crinuț. Uite, lu’uCrinuț i-au pus poză de acum 10 ani, uite ce neted arată.

Mai merge autobuzul, trecem pe lângă alt panou electoral. Ca urmare a vizionării fotografiei de pe acest panou, femeia din spate continuă comentariul:

– Nah, eu l-aș vota pe Stolo.

– Pe cine?

– Pe Stolo; tot el e mai bun.

– Aaaa, Stolu’, da da.

Încă 10 metri, încă un ambuteiaj, apoi alt panou cu același personaj.

– Uite la el, a imâbtrânit cu zâmbetul pe buze. La cât îl plângea Băse trebuia să fi murit de mult.

– Ai văzut, ca să ii ia locul a zis că e bolnav și că e pe moarte; se uita și Stolo mirat la el; zicea că e pe moarte și a vărsat si câteva lacrimi, de se uita și Stolo mirat.

Continuăm anevoios deplasarea prin cartierul Tei, ne oprim la alt semafor, doar pentru a admira pe trotuarul de vis-a-vis un alt panou electoral, cu poza unei tanti lângă MRU.

– Ia uite, asta e independentă! … Sau nu, aia îl susține pe ăla.

– Da, da, aia îl susține pe ăla.

Spre marea-mi tristețe, stația următoare a adus cu sine și destinația de călătorie a celor două voci din spate, care au coborât lăsându-mi comedia fără un final serios.

Deși dacă stau bine să gândesc, nici nu cred că este o comedie …

 

În drum spre Constanța

Cum dorul se-asterne mai bine in cale
Si poartă de ganduri spre tine deschide,
Când trece distanta si curge la vale
Si-atingerea directa-n-tre noi o inchide.

E spatiu-nainte si liber mi-e drumul
Un gol de vazduh se-asterne-mprejur
Flamand de neant mi-e fluture gandul
Si zbor, parca zbor spre-nfinitul azur.

Sunt liber! O dulce a mea libertate,
Te strang, te sarut, te iubesc si te vreau
Dar ce crezi iubito ca vad? Memorate
Imagini cu noi ce-n-suflet imi stau.

In mine-nfloreste si râde dorința
Ce ținta pe tine o are fixată
Ferice nutreste acum nazuința:
Inima-ti, inimii-mi e adorată.

14 Martie 2014
(poezie scrisă la vârsta de 26 de ani)

Poate mâine …

Suntem ca musculitele care se apropie noaptea de becurile cu incandescenta, atrase de lumina puternica si de frumusetea ei, desi atingerea sau simpla proximitate a becului le poate fi fatala.

Incercam sa gasim fericirea, incercam sa gasim frumosul, incercam sa gasim acea persoana care sa ne umple de viata doar prin simpla alaturare de trupul nostru.

Incercam sa pastram doar pentru noi acea faptura desarvasita care ne completeaza si ne face sa ne simtim deosebit de fericiti.

Uneori reusim, alteori asteptam 5 ani la rand sperand la implinirea unui vis despre care nici nu suntem siguri daca este un vis frumos, o himera sau o iluzie.

Dar la finalul zilei, atunci cand stim ca am incercat tot ce se putea incerca, atunci cand stim ca n-am facut pasul inapoi si am mers tot inainte, chiar si cand drumul se pravalea sub noi si-n fata noastra, atunci cand ne inecam cu lacrimile care curg din ochii gandurilor ce se-ntreaba “unde am gresit si de ce n-a mers”, inainte de ultima clipire dinaintea linistirii aduse de somn, atunci soptim cu jumatate de glas imnul sperantei: “Poate maine …”