Category Archives: Literatură și alte scrieri

Cântec omului orgolios

Mă deschid. Fiindcă încep să renunț la orgoliu. Fiindcă îi înțeleg negativul impact pe care îl are, fiindcă îl indentific și încerc să-l reduc la tăcere.
Multe am de-nvățat. Dar încep să cred în ceea ce pot face, încep să cred în ceea ce fac. Devine tot mai important pentru mine ceea ce cu-adevărat fac.

E-atât de simplu acum să spun “am greșit” și să întreb cum ar fi mai bine să continui; e-atât de simplu acum să-mi dau voie să evoluez.

E-atât de simplu să spun acum ‘te rog, iartă-mă” și să las al celeilalte persoane suflet să simtă continuarea.

Ce liber de teamă și griji sunt acum când nu mai îmi pasă dacă ratez încercând. Ce suplu și zvelt mi-este zborul când nu mă mai tem de cădere.

Ce simplă și ușoară mi-e viața căci nu mai emit comparații între mine și alții. Doar eu mă pot compara cu cel care-am fost și cel ce voi fi.

Ce caldă lumină și vesele gânduri răsar peste tot când nu mai ezit să spun “te iubesc”, “te doresc” și să simt fără filtru și făr’ de tăgadă sentimente, emoții, privire și glas.

Ce tare mi-e viața de când uitat-am de mine și devenit-am doar eu.

Cine sunt eu?
Sunt cel ce trăiește când orgoliul sfâșește.

Tu

Peste tine se lasă uitarea
Peste ochii tăi
Peste mâinile-ți fine
Peste părul tău lung.

Te pierzi printre gânduri
Printre zile, prin ani
Undeva departe
Înapoi în trecut.

Se pierde-amintirea
Încetezi să exiști
Ca și cum nici n-ai fost
Ca și cum n-ai contat.

Emoții s-au stins și-au pierit
Imagini s-au ars în neant
Prenumele tău s-a golit
De orice motiv și însemn.

E lumea goală și vie
Lumina-i frumoasă
Culorile-s dragi
Așa cum e bine să fie.

Căzut-a peste tine uitarea
Cu prelată de indiferență
Cu liber spirit și zgomot
De independență.

Detest. Protest. Manifest

Vreau să trăiesc într-o lume nouă
În care oamenii-și vorbesc fără tăgadă
Deschiși și sinceri ca stropul de rouă
Fără frică și fără paradă.

Mi-e silă, detest lumea din jur
Mi-e silă de mine ca din ea mai fac parte
Când tot ce-mi doresc și tot ce conjur
Să vină în viața-mi e tot mai departe.

Zâmbesc bucuros și privesc cu lumină
Spre o lume în care mă simt un străin
Cu care nu leg conexiune, nici măcar puțină
Și care-mi preschimbă căldura-n venin.

Trec printre case scăldate în soare
Și străzi umplute cu verde și viu
Telefoane ce sună din sonerii solitare
Și totul e gol și mort și pustiu.

E noapte, e zi, dar ce mai contează?
Zgomot, lumină și fum – mi-e totuna
Când mângâi o sticlă ce secată dansează
Chiar de afară e soarele sau luna.

Mi-e drag și mi-e dor de promptul răspuns
La simpla-ntrebare “Ce faci, unde ești?”
De persoana lipsită de motiv ascuns
Cu care sincer să vorbești, să dăruiești.

Mi-e silă și detest lumea în care
Mă joc de-a trăitul cu teamă și gânduri
Cu vorbe nespuse, mângâieri neatinse
Priviri neîntoarse, zadarnice rânduri.

Despre lideri și șefi …

Am alergie la noțiunea de șef. Mi se pare un concept barbar. Nu-l tolerez. Nu cred că un om poate să fie șeful altui om.

Tot ce putem face este să fim stăpâni pe noi înșine, să fim siguri pe noi, să devenim mai buni, în fiecare zi, în comparație cu ceea ce am fost ieri.

Poți fi lider, dacă ai talentul necesar, dar a fi lider n-are nicio legătura cu a fi șef.

Oamenii le compară și spun că spre deosebire de un șef, un lider e mai bun.

Eu cred că nici nu poate să existe factor de comparație.

E ca și cum ai compara mere cu … tuburi de neon. N-au nicio legătură.

Pe cele dintâi le utilizezi ca să-ți potolești foamea. Pe cele din urmă, pentru a avea lumină.
Ambele variante satisfac câte o nevoie diferită. Dar nu au nimic în comun.

Iar lider nu cred că ajungi dacă te preocupi de aceasta. A fi lider nu este o meserie, în sine.

Lider cred că poți să devii, într-o manieră tacită, modestă, umilă, atunci când îți faci treaba, pe care o ai de făcut, foarte bine. Atunci când pui pasiune în ceea ce lucrezi, chiar dacă munca pe care o desfășori nu este, neapărat, visul tău. Atunci când te implici în ceea ce faci, când depui tot efortul necesar, când ai curaj, când îți pasă de oamenii pe care îi întâlnești pe drum, de oamenii cu care lucrezi, când îți pasă de timpul lor, de viața lor, de fericirea lor. Atunci când ești conștient că nu vei fi niciodată mai bun decât cei de lângă tine, fiindcă singura persoană cu care ai fi capabil, vreodată, să te compari, ești numai tu.

Lider devii în clipa în care, de la sine putere, un alt om își spune în sinea lui “am ce învăța de la persoana aceasta, hai să împart un timp drumul cu el/ea”. Și nu există nici trâmbițe, nici aplauze, nici focuri de artificii și nici urale în piața primăriei. Există doar un gând lăuntric al unei alte persoane că ar avea ceva de învățat de la tine.

De la respect …

De la respect pleacă multe. Și tot acolo se opresc.

Ce viață frumoasă și senină am avea dacă oamenii s-ar respecta reciproc.

Respectul conduce la înțelegere. Dacă respecți pe cineva, îi respecți munca, îi respecți timpul, atunci începi sa îți pui întrebări și să cauți răspunsuri, vis-a-vis de deciziile acelei persoane înainte de-a o interoga. Atunci ai șansa de-a începe s-o înțelegi. Nu înseamnă ca vei fi de acord, neapărat, cu motivele din spatele deciziilor sale, dar o vei înțelege, iar în ziua de astăzi, acesta este un lucru foarte rar.

De câte ori, în drumurile noastre, o întrebare simplă și omenească a primit drept răspuns țipete și ceartă? Din simplul motiv că interlocutorii nu s-au înțeles? Că nu s-au respectat suficient de mult încât să aibă încredere reciprocă, să creadă în puritatea motivelor celui ce adresa întrebarea.

De câte ori în drumul nostru am văzut oameni care se supăra unul pe altul și nu-și mai vorbesc perioade îndelungate, fiindcă nu au înțeles corect un gest, o replică primită? Fiindcă nu s-au respectat suficient de mult încât să nu bănuiască, nefiresc, interlocutorul, de intenții ascunse?

De câte ori am fost călcați în mijloacele de transport în comun de oameni care nu au înțeles încă să-și respecte și înțeleagă partenerii de drum?

De câte ori s-au ars în van iubiri frumoase, fiindcă cei ce se iubeau n-au știut să se respecte, înainte de toate?

De câte ori s-au stricat dialoguri, prietenii, relații, medii de lucru, atmosfere de familie, cercuri de prieteni, fiindcă cei implicați au uitat să se respecte? Au uitat să lase respectul să-i conduca spre înțelegere, înțelegerea spre raționare, raționarea spre comunicare eficientă iar comunicarea spre consens?

De câte ori am văzut violență, distrugere, haos, natură ciopârțită, păduri defrișate, animale măcelărite, oameni uciși pentru că unii oameni n-au înțeles să respecte natura, să lase existența lor să curgă în echilibru cu tot ceea ce ne înconjoară?

De câte ori, de câte ori, de câte ori?

Oameni buni, dragii mei, … învățați să vă respectați reciproc. Obișnuiți-vă! 

Învățați să acordați și să primiți respect. Apreciați importanța naturală a rspectului.

Nu ca pe un instrument de creștere a orgoliului, nu ca pe o sursă de scuze sau impostură, ci ca pe un factor natural de care avem nevoie în viața noastră, la fel cum avem nevoie de aer sau de apă.

Mi-e dor să fiu viu

Mi-e dor de viață
Mi-e poftă de-a fi viu,
Mi-e poftă să sper, să visez
și să cred;
Mi-e poftă s-alerg.

Mi-e dor să am patos
în mine din nou
și-mpresie s-am că pot face ceva,
că pot aduce diferența.
Acea impresie atât de puternică
și vie și palpabilă încât
dacă o simți, devine reală.

Ah! Mi-e dor de cântecul vieții,
de clinchetul apei,
de calmul suflării,
de raza dimineții.

Ah, mi-e dor, mi-e dor, mi-e
așa de dor să cred.
Să cred din nou, să visez
și să sper,
S-alerg impotriva suflării
simțind că fac diferența.

Mi-e dor să fiu viu.

Nu mai cred în iubire. Demult.

nu mai cred în iubire. demult.
e doar o povară
sau în cel mai bun caz
o simplă amăgire.

este motorul filmelor
și cărtilor și al poveștilor
iar eu de-ar fi să fac
la rându-mi
filme sau povești sau cărți
la fel aș folosi-o
ca pe-un subiect central,
deziderat al personajelor,
ca pe o forță motrice
care să propulseze acțiunea.

dar în realitate?
în basmu-acesta
ce se-nvârte-n jurul nostru?
în lumea asta încruntată,
plină de frică, de teamă,
de orgoliu și prostie?
eu nu mai văd iubire.

e sursa celor mai murdare acte
e confundată cu obsesia,
posesia, frica, lăcomia.
ar putea fi cea mai frumoasă formă
de manifestare și de existență
și totuși este doar … nimic.

arătați-mi un om fericit din iubire
în ziua de astăzi, în clipa de-acum
și eu am să vă spun că omul acela
de fapt nu iubește
și de fapt, nu-i fericit.

fericirea nu vine din iubire.
nu are cum să vină din ceva
care implică o altă persoană.
totu-i de fapt o mare oglindă
care reflectă ce este în tine.

nu mai cred că poate să ofere aripi,
că e luminoasă
sau împachetată în culori multiple.
nu mai cred că există.
iar dacă nu există,
mai merită atunci vreo luptă?
mai merită să fie apărată,
cucerită sau cântată?

desigur, aș putea să mă înșel,
să fie realitatea altfel decât cum o văd,
să n-am, poate, habar de ceea ce vorbesc,
să fie-n jurul nostru, de fapt, un vis fericit.
la urma urmei, ce știu eu?
sunt doar un alt îndrăgostit.

Un concert la Opera din Varna

Inca dinainte de a veni am aflat ca sambata urma sa aiba loc un concert la Opera din Varna unde aveau sa cante atat orchestra operei cat si doua grupuri corale.

Unul din obiectivele plimbarii de ieri a fost acela de a localiza opera si de a-mi procura bilet.

Dupa foarte putina cautare pe hartile google am gasit locatia si mi-am estimat un drum aproximativ avand ca punct de plecare hotelul meu si ca punct de destinatie Opera din Varna.
Cincisprezece minute dupa momentul de plecare, ma aflam in centrul vechi al orasului, in fata unei cladiri rosu cu alb, impozanta, nu ca marime, dar ca aspect si atitudine.

Merg spre intrarea principala strecurandu-ma, printre gardurile de sarma care delimiteaza zonele din centrul vechi in care se pun dale noi, doar pentru a gasi trei perechi de usi inchise. Afise in limba bulgara pe fiecare dintre ele, imi este foarte dificil sa inteleg despre ce este vorba. Pe unul dintre ele regasesc o pereche de numere care imi par cunoscute: 10 – 13, 14 – 19.
Imi imaginez ca este programul de functionare al casei de bilete, orientandu-ma si dupa cuvantul “kaca” scris deasupra lor. Ma uit la ceas: 13:20.
Fir-ar! Am nimerit taman in mijlocul pauzei.

Intrucat departe aveau de gand picioarele a ma purta in plimbarea-mi de ieri, am hotarat ca este mai bine sa petrec timpul pauzei invartindu-ma prin centrul vrchi al orasului, de jur-imprejurul operei, intrucat seara exista posibilitatea de-a reveni in zona mult dupa ora de inchidere.

Am plecat asadar in explorarea imprejurimilor. Un parc micut dar vesel in apropiere, marginit de un gard in fata caruia erau asezate o sumedenie de tarabe al caror obiect de activitate pornea de la comercializarea de suveniruri la produse agroalimentare.
Imi cumpar doua amintiri sub forma de breloc de chei iar mai apoi ma las cucerit de casoletele cu capsuni si cumpar o portie masiva de capsuni mari, rosii, zemoase, gustoase si dulci.

Petrec restul de timp invartindu-ma in jurul parcului, prin exterior, mancand capsuni din punga, apoi sezand pe una din banci si continuand sa mananc capsuni.

Trecut-a timpul repede si sincer, iar eu, vazand ca ceasul indica deja ora 14:05, ma ridic de pe banca si pornesc din nou spre intrarea principala a operei pentru-a-mi cumpara bilet la spectacolul ce-avea sa fie a doua zi.

In dreptul usii, in interior, o doamna. Indic un gest sugestiv cu mana, invartind-o prin aer, pentru-a intreba daca este deschis, daca se poate intra. Imi zambeste si deschide usa.
Salut respectuos in limba engleza si spun ca as dori sa cumpar un bilet pentru spectacolul din seara urmatoare, “Gala concert” dupa cum era tradus titlul in limba engleza.

Imi confirma ca spectacolul urmeaza sa fie in seara zilei urmatoare si imi spune ca nu este nevoie de bilet. Intreb mirat daca intrarea este gratis si-mi confirma.
Cu oarecare strangere de inima si usoara descumpanire, parasesc treptele intrarii principale a operei din varna, necajit ca asteptarile mele originale – a-mi cumpara un bilet – nu au fost indeplinite si cumva temator de soarta unui spectacol a carui deschidere si intrare este libera.

O noapte si o dimineata se rostogolesc peste frumoasa si cetoasa Varna, aruncand deasupra-i picuri de ploaie, valatuci de ceata si fum, nori aflati in plimbare, zgomot de talazuri care se frang in nisip si aer deschis si placut numai bun sa insufle viata in verzii, falnici arbori din fiecare strada.

Orele traite mult dupa caderea mijlocului noptii si-au platit factura in dimineata urmatoare cand ochii i-am deschis cu greu abia spre ora noua jumatate.
Un dus caldut sub presiune, o pereche de pantaloni scurti, adidiasi si sosete albe si un tricou alb fara maneci si am fost gata de o noua plimbare. Rucsacul adapostindu-mi camera foto si mini-trepiedul in spinare si drum, doar drum si drum si drum in toate directiile si toate sensurile.

Printre obiectivele vizitate au fost vestigiile bailor romane. Usor gasitu-le-am dupa vreun kilometru de mers in zig-zag pe verzile stradute ale Varnei. Initial crezut-am ca sit-ul e inchis, orientandu-ma dupa gardul de fier inalt si masiv care marginea una din laturi si dupa lacatul ce fereca o usa din metal. Norocul meu insa avea sa-mi rada, intrucat pe latura diagonal opusa era intrarea principala, deschis larg, cu o casa de bilete infipta in poarta.

Am incercat sa-mi cumpar biletul de patru leva folosind o banconta de cincizeci de leva pe care o aveam in buzunar, dar casiera a-nceput a se vaita, aratandu-mi un pumn de vreo 8 banconte de doua leva si scuturand din cap. Mormai si eu in barba si scot din alt buzunar o banconta de conci leva, spre bucuria si surasul batranei casiere care imi inmaneaza doua bucatele hartie reprezentand biletul si o moneda de o leva drept rest.

Inaintea mea un alt turist, de etnie asiatica, tocmai ce-si cumparase biletul si incepea sa parcurga drumul amenajat spre vizitare.
Pornesc si eu pe-acelasi drum pana la prima bifurcare dupa care incep sa explorez ramasitele fostelor camere in care maretii romani faceau ciup-ciup. Ma las cuprins de insemnatatea zidurilor semidaramate, aceea ca, dupa peste o mie de ani, continua sa existe, chiar si in format partial.
Merg dintr-o camera intr-alta, trecand pe sub arcade.
Cuprind in palme bucatile de piatra, salutandu-le cu drag, lasandu-mi mintea sa ramana goala pentru cateva momente.

In camera de-alaturi, turistul asiatic, imbracat in costum, cu aspect elegant, statea drept si solemn, privind cu atentie inspre un punct. Fac un pas inapoi pentru-a vedea prin arcada prin care-l priveam spre cine se uita.
Un bat telescopic se intinde din mainile lui, indreptat inainte si-n sus, avand in varf o camera de fotografiat gopro, situata la vreo douazeci de centimetri de nivelul ochilor sai. Selfie! Acolo privea, atat de serios.

Continui sa ma plimb prin camere ajungand inapoi la intrarea in traseu, unde o scara din lemn, descendenta, avea sa-mi poarte pasii spre un tunel cu mai multe incaperi subterane, cu intrari in forma de arcade si captuseala din piatra.
Ating cu emotie pietrele, privind tavanul curbat al incaperilor subterane si imi imaginez focul ce ar fi ars cu secole in urma in incaperile acelea, pentru-a incalzi apa romanilor ce se-mbaiau deasupra.
Trec dintr-o celula intr-alta simtind parca in mine focul ce ars-a-ntrecut si ajung la captul tunelului unde se afla placuta informativa, care descria functionalitatea spatiului subteran. Pe acea placuta din bronz era frumos gravat, in trei limbi, bulgara engleza si franceza: “latrina”.

Se pare ca izul focului antic pe care l-am simtit a fost defapt umbra altui tip de nevoie.

Am plecat din fostele bai romane si mi-am continuat plimbare prin frumoasa Varna.
Zig-zag este putin spus pentru-a descrie cursul pe care pasii-mi l-au urmat.
Nici nu m-am obosit sa mai pornesc gps-ul pentru-a-mi marca drumul, mai mult ca sigur ar fi pierdut urma si as fi patit ca anul trecut cand, pe inregistrarea gps, aveam o linie dreapta intre doua puncte diametral opuse din Varna, semn al unei improbabile teleportari, in conditiile in care talpile-mi batura atunci treizeci de kilometri intr-o singura zi.

Soarele si-a schimbat vesmantul matinal intr-unul de pranz. Grupuri de nori albi au traversat albastrul cer in toate directiile. Banuiesc azurul cerului, asa cred ca era, dar nu pot spune cu exactitate intrucat norii despre care spun l-au acoperit integral toata ziua. Cam acelasi lucru si despre hainele maretului Soare, mi le imaginez doar, ca-n povestea cu-mparatul.
Cert este insa ca timpul a trecut si ceasul arata acum ora doua fara douazezi, dupamiaza. (Vorba vine, “cert”, ca si trecerea timpului e relativa, cred … )

M-am intors la hotel cuprins de oboseala cu gandul de-a ma odihni un pic in vederea adunarii resurselor enegetice interioare pentru alta drumetie si, evident, pentru participarea in chip de spectator la concertul de la opera.
Abia ce mi-am intins cei peste o suta si nouazeci de centimetri inaltime si inchis-am ochii, ca m-am si trezit trei ore mai tarziu. Numai bine sa ma pregatesc sa merg direct la opera.

Inc-un dus cald, ghetutze sport, pantaloni lungi, bluza rosie si haina de primavara-toamna. O borseta cu tableta, agatata de gat si umbrela in mana, am plecat spre opera.
Am calculat ca as avea douzeci de minute la dispozitie ca sa ajung cu zece minute mai devreme la opera, asa ca mi-am permis sa merg pe stradute intortochiate si necunoscute, bazandu-ma doar pe intuitia directiei de mers. Inainte, stanga, inainte dreapta, stanga, dreapta inainte, inapoi … cred ca m-am ratacit putin, dar tot am ajuns la opera, dupa nici zece minute.

Nu am fost prea incantat de premonitia asteptarii cu umbrela in mana, in ploaie, in fata operei, timp de o jumatate de ora. Noroc ca era permisa intrarea in hol. Acolo erau deja adunati vreo suta de spectatori, majoritatea trecuti de primele 70 de tinereti.
Lipsa de aer, spatiu inchis si cald … Am inceput sa transpir sub hainuta cu maneca lunga, ca un ou de paste, vopsit si pus la fiert a doua oara. Dar eram prezentabil, nu mi-am dat haina jos de pe mine fiindca as fi ramas intr-un tricou rosu cu maneca scurta – o aparitie lipsita de eleganta, m-am gandit eu, pentru un hol de opera plin de seniori.

Norocul avea sa-mi surada din nou si pe la sapte fara douazeci doua domnisoare s-au ivit din interiorul operei cu intentia de a deschide usile interioare care separau holul de zona de intrare efectiva in sala principala a operei. Usile se deschideau in sens pompieristic, inspre hol.
De-ndata ce multimea de spectatori a sesizat cea mai mica urma de intentie a fetelor de a permite accesul, navala s-a bulucit spre usi.

In partea cealalta, doua tinere fete. In partea astalalta, o gramada de batranei. La mijloc o pereche de usi care, culmea, aveau toata intentia de-a se deschide, doar daca nu erau impinse in sens invers deschiderii de catre spectatorii nerabdatori sa asimileze cultura ce avea sa prinda viata pe scena salii principale a operei.

Cateva nasuri turtite si vaitaturi mai tarziu si iata ca usile sunt larg deschise, date la perete si multimea intra repede, imbulzindu-se ca sinistratii romani la saltelele donate de Steven Seagal, in 2004. Prin multime, subsemnatul. Ochesc un scaun pozitionat aproximativ in centrul salii, si pe latime si pe adancime, si ma asez.

Trec minutele de forfota, reusesc sa fac rost de un program al serii, in limba engleza si ma bucur ca un copil la presimtirea spectacolului ce are sa urmeze.

Ah, nu am apucat sa spun, concertul, asa cum era botezat, avea ca tema implinirea a 1150 de ani de la Crestinarea Bulgariei. Avea sa cante orchestra Operei din Varna, corul de baieti al Varnei si corul Catedralei Patriarhale “Sf. Alexsander Nevsky” din Sofia.
Stiam asta inca dinainte de a veni, de cand am vrut sa-mi cumpar bilet, nu am aflat-o abia acum cand am facut rost de programul serii, dar abia acum mi-am amintit sa zic despre ce este vorba.

Concertul are 13 piese muzicale, prima sustinuta de orchestra simfonica, urmatoarele cinci de corul de baieti, iar restul de corul catedralei (nu vad viitorul, dar asa scrie in program).

Incepe. Un povestitor imbracat elegant, cu par grizonat, cu un clipboard in maini, deschide scena. Urmeaza orchestra care interpreteaza foarte frumos si emotionant, magistral chiar, rapsodia bulgara “Vardar”. Apoi orchestra paraseste scena si intra corul de baieti, vreo 30 de suflete, de la copii de aproximativ 5 ani pana la adolescenti de 20.

Intre fiecare piesa intervine povestitorul care spune cate ceva, in limba bulgara.
Fiecare pauza de aplauze dintre melodii si fiecare intrerupere imi fragmenteaza putin placerea unei povesti muzicale cursive, iar magareata cade chiar pe povestitor, inspre care indrept, fara sa vreau, un gand nu tocmai frumos: “ah, iar vine ăsta!”.

Nu mica mi-a fost surpriza cand, dupa cantecul al treilea sustinut de corul de baieti, prezentatorul nu mai apare.
Trece un moment, trec doua … corul de baieti impreuna cu doamna dirijor asteapta … sala genereaza inca un sir de aplauze pentru a sprijini asteptarea, dar nimic.
Doamna pianista, care da tonul fiecarei melodii, se ridica de la clapa, se duce in spatele scenei si revine dupa zece secunde impreuna cu povestitorul.
Doar Dumnezeu stie ce s-a petrecut. Concertul continua.

Segmentul muzical alocat corului de baieti este epuizat iar acestia coboara de pe scena. Au cantat exceptional.

Urca apoi pe scena corul catedralei. Fara sa ma pot abtine, imi trece prin minte o gluma rautacioasa pe care un carcotas ar spune-o copiilor din corul de baieti, la vederea corului catedralei: “acestia sunteti voi, peste 150 de ani”. Evident ca nu sunt carcotas si-mi pastrez rautatea in gand (si oricum nu stiu limba).

Intr-o maniera exceptionala, corul interpreteaza melodiile din program. Dirijorul, un om in varsta si cu o eleganta nativa, saluta cu mana pe inima fiecare ropot de aplauze.
Al treilea cantec interpretat de cor este aranjat chiar de dirijor, iar solistul este un baiat de vreo treizeci de ani, cu acelasi nume de familie ca al dirijorului. (Nu stiu, nu zic nimic fiindca nu ma pricep la nume – poate e doar coincidenta, habar n-am).

Inainte sa inceapa cantecul, inainte chiar sa-nceapa coristul care da tonul sa murmure melodia, dirijorul scoate un diapazon din buzunar, ii trage un bobarnac si-l duce repede la ureche. (Pe diapazon, nu pe bobarnac).
Din nou imi trece o gluma rautacioasa prin gand, de tipul celor pe care o țață le-ar spune, dar nu ma sperii, e doar o gluma la urma urmei: “ca ti s-o fi decalibrat urechea dupa doar trei cantece! Deh, normal, ca doar urmeaza sa cante gigea de baiat”.

In ciuda oricaror țațe si glume, băiatul canta exceptional iar corul pe masura.
Urmeaza inca un cantec de grup, apoi altul la care solista este o soprana. O voce subtire, deosebita, patrunzatoare. Canta de parc-ar fi un difuzor, nici nu-mi vine sa cred ce voce frumoasa iese dintr-un gat de om.

Calupul de melodii al corului se termina, iar prezentatorul invita pe scena pe Mitropolitul Varnei, care a fost, pesemne, spectator din balcon, sa rosteasca doua – trei cuvinte.

Pana la acest moment, concertul (toate partile cumulate) a durat 45 de minute. De la acest moment, Mitropolitul a vorbit (in limba bulgara, evident) inca 30 de minute.
La inceput, toata lumea asculta cu atentie vorbele parintelui. Chiar si eu, care nu intelegeam o boaba din cele ce spunea, priveam cu foarte multa atentie si interes inspre parinte.

Parintele poarta vesmant negru, cu mantie neagra pe umeri. O caserola din carton negru, cam cat o craticioara medie (fara coada sau toarte) pe cap. Un toiag negru, ca un monopied foto, lung si stralucitor, cu noduri aurite, in mana stanga.
Barba sa este lunga de vreo 25 de centimetri, cu fire țepene ca sârma, orientate inspre inainte. Arata ca un cod de bare, un șmoc de fire negre, apoi unul de fire albe, apoi doua de fire negre, iar unul de albe, inca unul de negre, alte doua de albe si in final inca unul de negre.

Fiecare cuvant rostit de bunul parinte se propaga prin firele-i țepene din barbă. Daca as avea un cititor cu laser nici n-ar trebui sa aud ce spune. As scana miscarea din varful firelor din barba si as obtine direct graficul undei sonore asociate.

Spectatorii incep sa se foiasca in scaune. Pe scena, in spatele parintelui, corul desfasoara miscari discrete de ridicare pe varfuri si balans pe calcaie. Dirijorul isi freaca palmele, agitat. Povestitorul priveste cu intriga (interes) spre parinte.
Urmeaza ultima frontiera: unii dintre spectatori isi scot telefoanele mobile si se uita la ceas. Apoi il fotografiaza pe parinte in timp ce vorbeste. Apoi isi fac selfiuri (nu uitati, vorbim despre oameni de peste saizeci de ani aici !!!)

Dupa vreo jumatate de ora, asa cum am zis, Mitropolitul isi termina monologul. Incheie cu un “Hristos a Inviat” la care toata sala (cu mine inclusiv) raspunde “Advarat a Inviat” (sala in bulgara, eu in romana). Acuma vorba vine, nu pot sa bag mana in foc ca asta s-a spus, dar am banuit, dupa energia de grup, ca acesta a fost schimbul de replici. Acuma, daca parintele o fi zis altceva, iar eu am raspuns cu “adevarat a Inviat” …. n-am de unde-a sti.

Dirijorul face semn corului sa cante o scurta piesa de inchidere ( douazeci de secunde ca lungime, poate).
Atata bucurie si viata in glasurile corului, la incheierea cuvantarii mitropolitului, nu s-a auzit in tot concertul.

Aplauze peste aplauze. Pe bune vorbind, chiar a fost un concert foarte frumos.
Scena se inchide, oamenii se ridica de pe scaune. Se reped apoi spre usi, sa iasa, cu-asa viteza, forta si panica de parca au fost tinuti cu forta inauntru.
Ma umfla rasul. Las, in ordinea “plecarii estimate”, oamenii sa iasa si ma strecor si eu afara.

Imi deschid umbrela si ma avant prin ploaie, pe strazile frumoasei Varne, spre hotel.

Pe drum ma opresc la restaurantul turcesc. Inghesuiala din interior imi aduce aminte de jocul “Zombie cafe” pe care l-am avut pe iphone cu ceva timp in urma. Acolo, intrucat gasisem un hack care imi oferea puteri depline in joc, puteam sa imi mobilez cafeneaua virtuala cu oricata mobila si oricate aparate vroiam. Nu puteam insa sa cresc suprafata cafenelei peste o anumita limita, motiv pentru care era o aglomeratie de nedescris.
Zombie cafe era cat pe-aci sa si devina restaurantul turcesc intrucat una din chelnarite a scapat, de pe tava pe care o ridicase, un cutit, care a cazut fix pe langa urechea unei cliente.
Aici am inceput sa scriu textul acesta.

Lasand gluma si picanteriile deoparte, a fost un concert fumos, cu o tema deosebita.
M-am simtit bine, ochii mi-au fost umeziti de emotie in timp ce ascultam melodiile cantate si sunt bucuros ca am fost parte din eveniment.

Farmacii și bănci și baruri

Din 2007 incoace s-au deschis în Bucuresti tot mai multe banci si farmacii. Majoritatea împerecheate, o bancă și o farmacie una lângă alta. Gândirea este evidentă, scoți bani din bancă și-ți cumperi medicamente.

Alimentare, librarii, magazine de jucarii, eletronice si electrocasnice, toate au disparut facand loc bancilor si farmaciilor.

Culmea am vazut-o anul acesta pe Ion Mihalache, la Domenii, unde o banca s-a inchis pentru ca in locul ei sa se deschida o farmacie.

In Centrul Vechi al Capitalei, lucrurile stau insa altfel. Pe Lipscani si pe strazile adiacente gasesti banci si baruri, dar nicio farmacie. Gandirea e din nou evidenta: scoti bani din banca si te duci si-i bei.

Parca vad o comedie pe un ecran impartit in doua, in stanga petrecere si muzica si bumți-bumți la Carul cu Bere, iar în dreapta angajatii Bancii Nationale din cladirea alipita calculand cu atentie bugetul national: 1 euro, 2 euro, 3 euro …

Generalul Omenescu

Când zic înainte, merg înapoi.
Când zic la dreapta, mă duc la stânga.
Mint. Tot ceea ce spun este o mare minciună.
Atunci când arăt că sunt vesel, sunt de fapt trist.
Atunci când spun că mă bucur, în cel mai bun caz sunt indiferent.
Atunci când spun că mă simt iubit, de fapt mă simt singur.
Atunci nu e atunci, e acum.

Sunt la fel de egoist și de rău ca cei pe care îi critic pentru a fi egoiști și răi.
Sunt de partea unei cauze cât timp este pe partea mea.
Sunt curajos pe întuneric, în fața tastaturii, sub pseudonim.
Sunt eu și ceilalți.
Cine sunt eu?
Sunt un om. Cu rele. Poate și cu bune.