Category Archives: Literatură și alte scrieri

Unde ești astăzi?

Astăzi am mers să te caut.
Am mers peste tot, pe-unde știu
că te-am vazut ultima dată.
M-am gândit că poate-am să te întâlnesc din nou,
poate-am să te regăsesc
și vei trăi din nou în viața mea.
Aproape, parcă, te-am văzut pe străzi,
printre clădiri, pe unde-mpreună mergeam
când eram mic.
Aproape c-am simțit amintirea atingerii tale,
mi-am adus aminte când trăiai în mine,
când te aveam în suflet și-n gând.

Unde ești acum speranță?
Unde sunteți toate vise-ale copilăriei?
Spune-mi unde să te regăsesc, speranță?
Unde ești când am atâta nevoie de tine?
Unde s-a dus toată pofta de viață,
tot cheful de lucru?
Unde-au pierit năzuința și visele
sau credința că pot face ceva?
Eram parcă ieri mic și copil
și până noaptea târziu stăteam treaz
și scriam, pictam, meșteream sau citeam.
Vroiam și credeam că voi face atâtea …
Și-acum nu mai cred că voi face nimic.
Tot ce e-njur m-apasă și trage de mine
și tot mai departe și tot mai departe
mă ține…

Te vreau, te vreau iar lângă mine
speranță și-ambiție și dorință și vis…
Fără voi sunt nimic:
doar un mort, o bucată de carne
plimbată pe două picioare.
Unde ești astăzi, speranță?

O spartă venă care curge

O viață lipsită de sens
De motiv, de parfum, de culoare.
Mucegai generat de condens
Speranță-n zadar și apă de ploaie.

O roșie sfeclă ce curge șiroaie
E tot ce ai fost și tot ce vei fi
Ai crezut, ai visat că speranța nu moare
Dar ghici?! când ea-nceteaz-a trăi.

Un drum gol, nesfârșit, fără capăt și fund
Făr’ de iesire și făr de-intersecție
Înainte, înapoi: doar zgomot și grund.
Poți să te-oprești. Oricum e o frecție.

Și nicio-ntrebare nu mai are răspuns
Și niciun tablou nu mai are patină
Și știi că greșești. Dar ți-a ajuns
Și nu mai ai chef de nicio lumină.

Alarmă, alarmă! Sare lumea să strige
De renunți, e-un păcat! Ah, vai, aoleu!
Dar pe nimeni pantofii-ți nu-l strânge
Îi doare în pulă – un bețiv în troleu.

Și la urma urmării prostul ești tu de-aștepți
cuiva să îi pese. Dar nu speri, că știi asta bine.
Dar nașpa! Greșit sau corect, te destepți,
Nu contează, și vezi că nu mai depinde de tine.

Ratare. Inutil. Incapabil. Mult prea târziu
E prea greu. Nu se poate. Nu ai cum.
Și din ce simți mai mult că-i realitate…
La dracu’ cu tot! Citiți un postum.

Un gând și-o spaimă

Faza cea mai tare știi care e? Că, nici măcar, fericit, nu mai vreau să fiu. Sau nu mă mai interesează, nu mai este ținta conștientizată principală.

Acum cel mai mult și cel mai mult îmi doresc să fac ceea îmi doresc să fac. Indiferent dacă asta mă va face fericit sau nu.

Mă înspăimântă gândul că îmi va trece viața, așa, pe lângă mine, precum simt de ceva timp încoace, și nu voi face ceea ce-mi doresc.

Sacoșa ecologică

Merg la Mega Image la Domenii pentru o cumpărătură impulsivă de seară.
Imi aleg un pepene frumos, de 12 kilograme, cu zgomot răspicat la ciocănire și mă duc la casă. Cer o sacosă din pânză, din acelea verzi, plătesc și plec.

Căsuța mi-e situată la numai o stație de tramvai distanță de piața Domenii (vorba vine, căsuța – un apartament micuț într-un bloc vechi, în fața căruia au crescut pomii atât de mult încât soarele-l văd doar la televizor, dacă mă uit), așa că merg pe jos.

E seară și merg cu grijă pe trotuar, ocolind băltoacele în care căzut-au dude și care, acum, emană o duhoare de parcă ți-e mai drag să tragi pe nas o doză de verde de Paris. Pățit-am anii trecuți să trec în graba mare printr-o astfel de băltoacă și nu cred că a fost vreo groapă de gunoi suficient de-ndepărtată în care să-mi arunc adidașii și șosetuțele și tot să nu simt încă mirosul odios.

Mai văd din când în când guguștiuci bețivi care se-nfruptă din dudele în putrezire – fermentare căzute în astfel de bălți rămase după ploaie … părerea mea este că nu sunt sănătoși la cap …

Undeva pe la mijlocul drumului, în timp ce trec pe lângă o mașină parcată pe trotuar, aud un pârâit, relativ vag. Mă uit instinctiv în jos și ridic sacoșa, întrebându-mă în sine dac-oi fi atins cumva mașina. Nici vorbă de atins mașini, dar când mă uit la sacoșița verde proaspăt cumpărată, ce-mi văd ochii?! Pe cusătura laterală, ditamai cezariana de 15 centimetri prin care bebeul – pepene de 12 kile stătea gata – gata să iese afară.

Fi-v-ar sacoșile ecologice să vă fie! gândesc și repede ridic sacoșa la nivelul pieptului, îmbrățisând-o ca pe-o tainică amantă. Auzi tu, să nu fie sacoșa în stare să ducă un biet pepenaș de 12 kilograme fără să facă hernie. Pun pariu că nici ecologică nu e!

Toate ca toate, dar stația aceea de tramvai despre care spus-am că desparte Piața Domenii de blocul în care-mi stă apartamentul nu e tocmai scurtă, în situații de urgență și, deși sunt mare și voinic, cum toată ziua mi-o petrec gâdilând ceea ce prind (tastaturi, claviaturi, chitare, fătuci, etc), brațele mele nu-s tocmai încântate că trebuie să țină un ditamai pepenoiul, ca pe pruncul cel sfânt, până acasă. Așa că îmi comunică aceasta printr-o febră musculară ușoară, numai bună de folosit drept scuză pentru-a masca lenea cotidiană în zilele ce vin.

Ajung acasă, scot pepenele din sacosă și pun berea la rece. A, nu v-am spus?! Am luat și o sticluță sau două de bere. (Da, bine, mă rog, or fi contribuit și ele la greutatea totală, nu zic nu. Dar cât poate un six-pack să cântărească? Și mai ales, văzut-ați voi sacosă care să nu reziste la un pepene și o bere?!)

Tai pepenele felii și-apoi cubulețe și mi-l pun în castronașe. Dezamăgire colosală: lipsit de gust, sărac în culoare, bogat în sâmburi și deloc dulce. Ce păcat! Nici nu cred că-i este foame, coșului de gunoi, la ora asta. Îl arunc mâine dimineață.

Noroc cu six-pack-ul de bere. Mă rog, vorba vine six-pack (adică șase sticle) … mai sunt doar patru.

(PS.: îți dai tu seama ce cufureală strașnică și magică aș fi avut la miezul nopții dacă pe lângă bere aveam norocul să pup un pepene gustos? … )

Nebuloasă

Mângâi o sticla în loc să te mângâi pe tine
întuneric și fum se cutremură-mprejur
trec raze de lucru înainte prin mine
podeaua se zguduie înapoi sub telur.

Nu am chef acuma ca să fiu aici.
Musafir nepoftit la o altă petrecere
așa parcă sunt. Nu mi-e bine. Nu-s eu.
Mă întreb chiar deja dacă tu oi fi tu!?

Nu știu, străin parcă totul îmi este
Și fie ce-o fi, eu nu stau aici!
Aievea e poate sau doar o nălucă
Sau nu e momentul sau nu e aici.

Înapoi

Coșurile fum nu scot
Tăcere răspândesc localurile
În seară se preschimbă ziua
Se-ntăresc prin frig ecourile.

Culorile penumbra întâlnesc,
Neputincioase-s diluate-n gri.
Printre goale tarabe și mese
Parc-o veche emoție se ivi.

Aici am fost cândva copil!
Mi-amintesc sau îmi închipui
Mi se umplu ochii de lacrimi,
Parcă sunt mic și-n sus îi văd chipu-i.

Aici fost-am odată copil!
Avut-am vise, iluzii, speranțe.
Era o după-amiază de iarnă
Sau sfârșitul unei zile de vară
Era parcă … aseară.

Înghesuită era piața și veche
Cu-o galbenă copertină murdară
Sau nu, era roșu grena – nu mai știu
Murdară era sigur. Și sprințară.

Tarabe greoaie din beton sau ciment
Cu-n pistol de vopsit le-au albit odată
Roșii numere le-au marcat într-un colț
O piață simplă, veselă și demodată.

Zile, poate două sau trei, între vizite.
Nici poate-atât. N-aveam acasă frigider.
Cumpărături făceam vara mai des, fiindcă
Iarna, la geam stătea crăticioara, în ger.

Puțea ca toți dracii hala de carne
Și carnea era veche, maronie și scumpă.
Aici intram rar și numai atunci
Când alături de mama venea și bunica.

Tejghele metalice pe-un asfalt prăfuit
Cu jghiaburi și canale de sânge
Măcelăria Matache rămas-a-mi în minte,
Cu cârlige, topoare ce oase pot frânge.

Dar groaza și spaima cea mare erau
Când bunica poftea la hala de brânză.
Aici toți dracii aveau riscul să moară!
Așa de tare puțea ce-aveau țăranii să vânză.

Precum tărâmul de mijloc din basme
Așezată printre cele două hale
Matache – piață de legume și fructe
Loc de schimbat bunătăți pe parale.

De mâna-mi, aici, au trăit sau murit
Pepeni, după ce gustatu-le-am dopul.
Roșioare, cartofi, tone de mere, sau morcovi
Aici am cumpărat sau ales. Aici era totul.

O-ntreagă aventură cu amintiri de povestit
“La moldoveni” când ne duceam printre tarabe.
Toate minunile pe-atunci le găseam
la moldoveni, printre nimicuri, de vânzare.

Câtă culoare și viață și zgomot
Răspândea piața (pe lângă duhoare)!
A fost parcă ieri, sau câteva zile în urmă.
Mă ținea mama de mână, printre cântare.

Aici am rămas, undeva, copil.
Timpul, unde și cum … habar n-am.

Locul de moarte a mii de-animale
Căzut-a la rându-i sub druguri de fier.
Nu-mi pare rău. O hală de carne
insalubră și neargă cu-emoție de șantier.

Nimeni, curaj, însă, pesemne n-a avut
Hala de brânză s-o radă la sol.
Nu intru-acolo nici de mă pică cu ceară
Prefer să-mi iau nasul și să-l moi în formol.

Dar piața cea scundă de legume și fructe
Acum este-o hală insipidă și albă.
Și alta mai mare, sufocantă și verde
Unde-au fost moldovenii și berea la halbă.

Și peste toate aceste, drăcia cea mare
Hala cea albă, cea verde și chiar și-aia de brânză
Când ceasul de seară la șapte ajunge
Toate se-ncuie chiar de-ți crapă-a ta rânză!

Cum, mama pădurilor, pot ei să închidă
La șaptele serii, în ziua de vară
O piață întreagă, de parcă-s bebei, nu legume
De-i zona pustie ca dup-o nucleară?!

În fine, mi-e dor de piața cea veche.
Tăcerea, pustiul și amurgul de-acum
Mai tare-mi scormonesc amintirile. Și
coșurile localurilor nu mai scot fum.

În așteptarea lui 105

Plec de la film, pentru prima dată în viață, înainte să se termine filmul … un gest de neconceput pentru mine și, totodată, o dovadă covârșitoare a calității scăzute a peliculei.

Îmi spun că n-are sens să iau un taxi fiindcă e încă devreme, e doar zece și zece seara și mai bine merg la autobuz.

Ajung în stație și mă pun pe așteptat. După nici cinci minute, văd cum se apropie un autobuz, fără firmă luminoasă pe care să-i fie numărul afișat. Mă încrunt, strâmb din nas, din ochi, din gură, doar doar oi reuși să citesc ce număr scria pe coala A4 lipită pe parbriz. Cu greu disting numărul 139.
Fac un pas înapoi pe refugiu resemnat. Autobuzul așteaptă cu ușile încă deschise în stație.

De undeva din spate, de departe, trei fete, în scara măgarului, se disting cu greu cum aleargă mai repede decât orice înspre autobuz. Pași mari, chicote, strigăte, fetele se apropie.
Cea mică alerga în capul listei, așa de repede și de ciudat, cumva dată pe spate, de parcă îi plutea trupul în aer, iar mai în față îi fugeau picioarele.

Ajunge asta mică în dreptul meu și, în viteza alergării, întoarce capul spre mine și întreabă din fugă:

– 105?
Fără să clipesc sau clintesc, răspund încet:

– Nu, 139.
Fata trage repede frâna de mână, cea mijlocie se bușește în ea, cea din urmă n-apucă să afle vestea și pune deja un picior pe scara autobuzului.

– Nu e, nu e! E 139! strigă repede celelalte două fete spre a treia, trăgând-o înapoi din autobuz.

Următoarele douzeci de minute le-am petrecut ascultându-le pe fete râzând și mirându-se și râzând iar între ele de cât de repede au alergat și, mai ales, după un autobuz care nici nu le-a fost de folos.

Următoarele douăzeci de minute au trecut ceva mai repede, în condițiile în care număram cu toții troleibuzele și autobuzele 139 care treceau prin fața noastră.

Un tip, foarte ciudat, a venit în stație și s-a postat în dreptul fetelor, foarte aproape de ele, admirând în mod evident posteriorul fetei mai înalte. Fata și-a tras gentuța care-i atârna pe umăr mai în față, cu un gest de protecție. Ciudatul continua să rânjească foarte deranjant (ca un om bolnav psihic) înspre fete. Eu fac un pas înapoi, să vadă toată lumea că sunt acolo și să am culoar liber spre fete și ciudat, caz că izbucnește vreun balamuc să-l pot controla rapid.

Alte douăzeci de minute au mai trecut, timp în care ne spuneam cu toții că ”Nu mai vine … ”. Ciudatul s-a tot învârtit, a dat târcoale, m-am uitat la el, s-a uitat la mine, s-a învârtit în cercuri tot mai mari și într-un târziu a plecat.

În locul lui, o gașcă de 4-5 țigani și țigănuși a umplut stația de autobuz. Un minut jumate poate a trecut până când au început să facă remarci înspre cele trei fete. Acestea s-au ingrămădit una în alta, tot mai tare și s-au dat mai înspre stânga, spre mine.

– De data asta, chiar am făcut-o! spune una

– Uite, cei de vis-a-vis iau un taxi!

– Daaa, însă noi nu luăm, spune cea înaltă râzând. Nu degeaba ne-am luat abonament, așteptăm mașina

– Păi și dacă nu mai vine și nu mai vine? întreabă speriată cea mică.

– Mai stăm, și dacă chiar e să luăm taxi, atunci sunăm. Adică nu luăm așa oricum, sunăm și chemăm!

– Da, așa facem!
Parcă discutau trei mâțe dintr-un desen animat …

După o oră (literalmente) de așteptare, în condițiile în care deja trecuseră 15 minute peste ora 23, mi-am zis în sine că nu mai are rost să aștept, 105 clar n-o să mai vină. Dar ce se întâmplă cu fetele, că dacă plec eu, mare zmeu și rămân ele cu țiganii …

Așa că-mi iau inima-n dinți și mă duc spre fete și le întreb până unde merg ele cu 105-ul. Îmi răspund că până în agronomie. Le spun că și eu merg pe-aproape, cu o stație înainte, la Aviator Popișteanu. Continui apoi spunându-le că mă duc să scot bani de la bancomat și apoi chem un taxi. Le invit să vină cu mine, dacă doresc.

– Ah, nu mai așteptați? mă întreabă grăbite.

– Nu.

– Păi bine, duceți-vă și scoateți și ne anunțați și pe noi și facem comandă.

Mama voastră de fricoase, îmi zic eu în minte. Păi ideea era să vă duc mai departe de țiganii de lângă voi, acuma în loc sa veniți cu mine la bancomat și să chemăm taxiul acolo, mă forțați să vă las singure aici, să merg, să mă întorc cu bani asupra mea și să chem taxiul taman în fața ăstora. No bine …

Mă duc până-n capul străzii, în intersecție, traversez, merg la bancomat, scot bănuții, îmi zic în sinea mea ”Aș putea să chem taxiul aici și să plec” dar n-am eu suflet să las trei fete în urmă. Mă duc înapoi în intersecție, traversez în sens invers, mă duc spre stația de autobuz unde cele trei fete și grupul de țigani așteptau mirați cu ochii roată întoarcerea-mi. Scoat telefonul mobil și comand un taxi de pe aplicația firmei la care lucrez. Primesc un răspuns prompt și le arăt fetelor display-ul telefonului.

Vine taxi-ul, oprește în față, fetele se înghesuie spre ușa din spate. Eu pun mâna pe mânerul portierei și dau să trag. Ușa încuiată. Futui! Mai trag o data – nimic! Taximetristul se prinde în cele din urmă și aud cum descuie ușa. Trag din nou. Una din fete îmi zice:

– Păi stai tu în față!

– Da, normal că stau eu în față, dar vă deschid ușa …. (moașe-ta pe ghiață, continui în gând, încerc să fiu gentleman …)

Se urcă fetele, mă urc și eu, demarăm. Schimbăm câteva vorbe în taxi despre capătul din Valea Oltului al lui 105 și cum la Casa Presei nu este depou, precum crezut-au fetele și apoi ne cufundăm în tăcere.

Șapte minute mai târziu, ajungem aproape de blocul meu. Îi spun șoferului să oprească mai înainte decât aș fi avut eu nevoie, tocmai pentru ca apoi să poată continua drumul ducându-le pe fete în Agronomie. Mă uit spre aparatul de taxat, îmi pregătesc discret bănuții în buzunar, iar când mașina oprește, scot mai multe bancnote, cât să acopere drumul meu, plus drumul fetelor spre cămin plus bacșișul șoferului și spun:

– Le duceți vă rog și pe domnișoarele unde doresc să ajungă?
N-apucă șoferul să zică ”Da” că din spate sar mâțele grăbite:

– Nu, nu! De-aici ne descurcăm și noi! O luăm pe jos!
Și până s-apuc eu să zic ”Ho bre! Stați calme, că nu vă taie nimeni” fetele deja țușt! afară din mașină, așa de repede de parcă ar fi avut trei uși la bancheta din spate.

Eu holbez ochii cât cepele, ce dreaq era să mai zic?! Nu puteam să sar afară din taxi și să le vâr pe fete înapoi, imaginează-ți scenă!
Mă uit la taximetristul care, cu banii în mână și eliberat pe cale naturală de obligația călătoriei, rânjea la mine cu patru ochi și treizeci de dinți. Acuma doar nu era să mă țigănesc cu el să-i iau banii înapoi, plus că nu asta era ideea. Zic ”bună seara, mulțumesc” și cobor și eu.

În procesul scoaterii banilor din buzunar și al ieșirii mele din mașină, mi-au căzut din buzunar trei monede de cincizeci de bani. Chiar le-am auzit pe asflat când coborât-am de tot. Acuma, după ce-am plusat bănuți taxi-ului (cu sincer drag, de altfel), doar nu era ca, înconjurat de trei fătuci, să m-aplec în patru labe, pe întuneric, cu lanterna în mână, ca să-mi caut cele trei monede … imaginează-ți scena, hahaha.

Sincer, chiar îmi pare rău, nu de alta, dar o oră cât am așteptat autobuzul în stație, m-am tot jucat cu monedele acelea …. m-am împrietenit cu ele … și-acuma stau undeva pe carosabil în față la Ciupercă, abandonate ca niște căței fără stăpân …

In fine, trei fete, trei monede, e ca-n basme.

Fata cea mai înaltă (și cea mai drăguță, nimic de zis), scormonește repede în gentuța pe care și-o proteja cu atâta grijă în stația de autobuz și scoate un portofel mare și mă-ntreabă cât să-mi dea. Eu mă fâstâcesc și spun cu jumătate de glas că nu trebuie să-mi dea nimic, că eu oricum veneam până aici (un fel timid și autist de-a spune: ”Bă mâțelor, am vrut să fiu politicos, să fac o faptă bună, trebuia să mergeți mai departe cu taxiul, așa acuma mă simt si ciudat”.

Fata a mai întrebat o data:

– Nu pe bune, cât să-ți dau?, la care eu la fel de ciudat am răspuns

– Eu chiar aici locuiesc! arătând cu mâna dreaptă undeva înspre … stele, că nu pot să fiu sigur c-am nimerit direcția blocului.

Am plecat rapid fără să mă uit înapoi, fără să le întreb dacă sigur se descurcă s-ajungă la cămin (vorba aia, să nu se topească de frică pe drum, la cât de temătoare erau).

În fine, o întâmplare ciudată în care probabil fiecare am părut la fel de ciudați în ochii celuilalt.

(Culmea, poate și ele stau acuma și scriu un text, la fel ca mine: ”Eram aseară în stație la 105 …”)

Libertatea de a fi sinceri

O simplă dorință, o simplă nevoie pe care o resimțim atât de puternic în viața noastra, aceea de a fi liberi să gândim și să ne exprimăm.

Personal, dacă mi-ar spune cineva ”Te rog să taci” sau mi-ar închide gura prin orice alte mijloace, m-ar apuca toți dracii. Cum adică, să nu spun eu ce simt și ce gândesc?! S-o creadă el/ea!
Sunt sigur că și tu simți la fel.
Și sunt la fel de sigur că mulți oameni de pe lumea asta simt la fel.

Și totuși, oamenii renunță la această libertate aproape tot timpul. Renunță la libertatea de a spune ce gândesc sau ce simt mai ușor decât ar renunța la un pahar cu apă pe jumătate gol. Renunță la această libertate de fiecare dată când spun o minciună.

Ne este mai la îndemâna limbii din gură să spunem bravi c-am fi capabili să mergem pe frontul de război pentru-a lupta pentru a țării noastre libertate (cei care am spune așa ceva, nu toată lumea s-ar arunca nici la asta, evident; dar cei care am spune-o) decât să fim sinceri unii cu alții, măcar 90% din timpul vieții (În general, doar cei ce n-au destulă încredere în ei îniși și profitorii, aceea sunt cei care mint. Constant. Plus cazurile de urgență și excepțiile.)

Sunt oameni care au murit în războaie, revolte, revoluții și tot soiul de conflicte pentru ca noi, acum, să fim ”liberi”, să putem vorbi liber. Și totuși noi alegem sclavia minciunii aproape de fiecare dată când avem ”ocazia”.

Cumpără această pastă de dinți fiindcă îți va albi dinții, garantat.
Nu, nu știu cine a spart geamul.
Da, sunt perfect de acord cu ce spui tu.
Îmi cer scuze că am întârziat, mi-a fost rău, am avut o problemă.
Nu pot veni mâine, trebuie să plec din oraș.
Nu este nicio problemă.
Nu face nimic.
Nu mă interesează.
Nu vreau.
Nu am.
Nu pot.

Ne este mai simplu să mințim decât să declarăm iubirea. Mai simplu să mințim decât să exprimă dezacordul. Mai simplu să mințim decât să luam atitudine, să protejăm o parte sau alta. Ne este mai simplu să mințim decât să ne deschidem în fața celorlalți și să acceptăm când avem nevoie de ajutor și să-l primim. Ne este mai simplu să mințim decât să încercăm, pentru numele lui Dumnezeu!

Cum Doamne iarta-ma! mai putem să ne suportăm pe noi însine după ce ne inhibăm sentimentele, ne ascundem de realitate, ne făurim bule de săpun în care ne zotonim existența și trântim repede prin cavitatea bucală o minciună, ca pe o semnătură pe-un contract de sclavie la jugul neadevărului.

Ce terifiantă libertatea de a fi sincer(ă)!
De a fi tu, de a da afară absolut fiecare strop de energie din tine, în rezonanță deplină cu ceea ce ești!

Vrei să cânți, cântă!
Vrei să joci, joacă!
Vrei să țipi, țipă!
Vrei să plângi, plânge!
Nu-ți place? Spune!
Nu ești de acord? Protestează!
Îți place? Laudă!
Vezi potențial? Încurajează!
Iubești? Declară!
Nu mai iubești? Eliberează!

Orice-ar fi, absolut orice-ar fi … cu cât vei accepta mai mult exprimarea sinceră în concordanță cu ceea ești, ce simți, ce-ți dorești, ce visezi, cu atât vei crește mai mult și de vei elibera mai tare.

Exprimă-te așa cum simți și bucură-te de libertatea de a fi sincer!

De-a v-ați ascunselea cu timpul

Am un ceas care-a rămas setat cu o oră în urmă
De pe vremea când schimbatu-s-a ora de vară
Și așa l-am lăsat. Și îl las.
De fiecare dată când trec pe lângă el
Așa bucurie iluzorie mă-ncearcă
La vederea unei indicații orare mai mici.

Alt ceas, tot cu afișaj digital
Care functionează
Pe standardul de douăzecișipatru de ore,
Îl țin setat în contratimp cu perioada curentă;
Astfel, după sosirea prânzului,
În loc să afișeze ora treisprezece sau cincisprezece
Ceasul arată ora unu sau trei,
Iar după căderea mijlocului nopții,
În locul orelor două sau patru dimineața
Ceasul indică ora paisprezece sau șaisprezece.
De mare ajutor îmi este în nopțile în care
Una din multele-mi pasiuni mă ține treaz
Până când abia mai văd cu ochii,
Iar când îngrijorat mă uit să văd
Ce oră-a-dmineții prins-am încă treaz
Pentru a calcula ce lung sau scurt
Îmi fi-va puiul de somn,
Iluzia orelor de după-masă,
Văzute-n toiul nopții, înspre răsărit,
Mă liniștește.

La computer, situația e invers.
Am o tastatură cu display incorporat.
Mergea fără probleme pe vechiul calculator
Dar de când trecut-am la mac, softul
Care controlează ce apare pe display
Îngheață mereu.
Așa că, mai tot timpul, afișajul este static
Oprit fiind cândva-n trecut.
Probleme n-ar fi, doar că acolo
Îmi țin afișată ora curentă,
Atât în format numeric, dar și analogic.
Mare mi-e mâhnirea
Și trist impactul psihic atunci când
Duminica la ora șaptesprezece, de exemplu,
Îmi cad ochii pe display
Doar pentru-a vedea spre etalare
Ora optsprezece înghețată pe ecran
De cu-o seară înainte.

Când eram mic îmi făceam calendare
Pe care bifam zilele trecute
Și număram câte zile mai au de trecut
Până la vacanța mare.
Uneori lăsam o săptămâna întreagă
Să curgă în voie fără să bifez nimic
Pentru ca la sfârșitul ei
Să pot deodată să marchez
Cu semnul X, cu o cariocă roșie
Mai multe zile simultan,
Creându-mi așadar iluzia
Că timpul ar zbura mai repede.

Dar, oricâte-aș face eu,
Cum m-aș ascunde sau sau m-aș păcăli
De unul singur,
Pământul tot se-nvârtește
Și timpul tot mă găsește.
Degeaba joc eu baba-oarba
Fofilându-mă-n nimicuri,
Timpul știe dinainte unde am s-ajung
Și-mi iese-n cale
Ca un autostopist
Cu gânduri negre
Deghizat în păpușică.
Dar nu e niciun bai
Că știu și eu care-i e locul
Și la urma urmei
Ce-ar fi viața
Dacă nu ar fi jocul?

Geamurile din autobuz

Oamenilor le este frică de curentul de aer care suflă prin geamurile autobuzului. Se reped disperați să le închidă subit, Doamne ferește să intre vreo pală de aer curat și bun (nu că ar fi preamulte pale de aer curat și bun într-un oraș poluat de fiecare imbecil cu pickhammer …).

Oameni buni, în ziua în care n-o să vă mai fie frică de curenții de aer, în ziua în care n-o să vă mai fie frică să iubiți, să fiți vulnerbaili, să vă expuneți, în ziua în care n-o să vă mai temeți de eșec, de greșeală, în ziua care nu veți ma simți panica și emoția și fluturașii din stomac, aceea va fi ziua în care veți muri. La propriu.

Sfatul meu? Nu mai lăsați frica să vă dicteze alegerile, nu mai fugiți de iubire și, pentru numele lui Dumnezeu, lăsați dracului geamurile din autobuz deschise!