Category Archives: Gânduri și opinii

Go ahead! (Bad commercial)

Go ahead. Live in fear. Embrace it. It will make your life so much more interesting and rich. Fear of everything: from planes to elevators, from subways to late night hours in town, from bus trips to speaking in public. Yup, that’s the key to a happy life. Stay indoors and close the curtains after 8pm – there’s life happening outside, omg, can you imagine the horror?
Go ahead, live in fear. Why would you wanna be free?!

Go ahead, judge. It’s so much better than trying to be understanding. It offers you such a good way of pushing people away from you. Carry on, put labels on people’s heads and judge them.

Go ahead, argue and fight and judge those who love you. I mean, honestly, what’s the point of being rational and calm?

Go ahead, keep it all inside of you. Don’t let anyone know how you really feel, don’t share your frustrations when they appear. Build up tension inside of you, instead. It’s much better. This way, you can appear to be cool all the time, and then you can just suddenly blow-up, messing with people’s minds and feelings.
Go ahead, don’t talk about the way you feel until it’s too late; that’s the key to a strong relationship.

Go ahead, forget those who care about you and tried to help you and listen to you when you needed the most.

Go ahead, ignore people’s passions. I mean, why would you wanna try to see things from their perspective?! Judge them instead, think of them as being 5yo people. After all, it’s so easy to destroy and condemn what you do not understand, just as the lyrics from Within Temptation’s song say.

Go ahead, be stubborn. Don’t let others give you advice. Listen only to those who fuel your fears. They made you who you are, so why not letting them mess you furthermore?!

Go ahead, be you! It’s like a commercial.

In pestera mea

Mă simt, în camera mea, oarecum, asemeni oamenilor din Mitul pesterii.

Un bloc de locuinte si-un copac imens imi inchid privelistea si-mi pastreaza incaperea intr-o umbra umeda molipsitoare.

Dar, daca ma uit cu atentie, dibuiesc printre crengi un petic de cer si uneori, rareori, pot sa gasesc pe cate-o frunza, reflexia unei raze de soare. Si-n acea lumina reflectata gasesc frumusetea unei zile intregi, pe care mi-o imaginez ca se asterne deasupra intregului bulevard, cartier, oras. O zi insorita, nelimitata de un cer senin, albastru-deschis. O zi in care pot sa alerg cu bratele deschise, imbratisand intregul vazduh. O zi in care as putea din nou sa sper si sa visez, asa cum reuseam doar in copilarie. O zi lipsita de griji, facturi, indatoriri sau sarcini. O zi in care as putea sa fiu ceea ce imi doresc dintotdeauna: liber!

Ce zi superba trebuie sa fie afara! imi spun, vazand, in toată umbra-mi, o mică pată de lumină.

Un gând și-o spaimă

Faza cea mai tare știi care e? Că, nici măcar, fericit, nu mai vreau să fiu. Sau nu mă mai interesează, nu mai este ținta conștientizată principală.

Acum cel mai mult și cel mai mult îmi doresc să fac ceea îmi doresc să fac. Indiferent dacă asta mă va face fericit sau nu.

Mă înspăimântă gândul că îmi va trece viața, așa, pe lângă mine, precum simt de ceva timp încoace, și nu voi face ceea ce-mi doresc.

Libertatea de a fi sinceri

O simplă dorință, o simplă nevoie pe care o resimțim atât de puternic în viața noastra, aceea de a fi liberi să gândim și să ne exprimăm.

Personal, dacă mi-ar spune cineva ”Te rog să taci” sau mi-ar închide gura prin orice alte mijloace, m-ar apuca toți dracii. Cum adică, să nu spun eu ce simt și ce gândesc?! S-o creadă el/ea!
Sunt sigur că și tu simți la fel.
Și sunt la fel de sigur că mulți oameni de pe lumea asta simt la fel.

Și totuși, oamenii renunță la această libertate aproape tot timpul. Renunță la libertatea de a spune ce gândesc sau ce simt mai ușor decât ar renunța la un pahar cu apă pe jumătate gol. Renunță la această libertate de fiecare dată când spun o minciună.

Ne este mai la îndemâna limbii din gură să spunem bravi c-am fi capabili să mergem pe frontul de război pentru-a lupta pentru a țării noastre libertate (cei care am spune așa ceva, nu toată lumea s-ar arunca nici la asta, evident; dar cei care am spune-o) decât să fim sinceri unii cu alții, măcar 90% din timpul vieții (În general, doar cei ce n-au destulă încredere în ei îniși și profitorii, aceea sunt cei care mint. Constant. Plus cazurile de urgență și excepțiile.)

Sunt oameni care au murit în războaie, revolte, revoluții și tot soiul de conflicte pentru ca noi, acum, să fim ”liberi”, să putem vorbi liber. Și totuși noi alegem sclavia minciunii aproape de fiecare dată când avem ”ocazia”.

Cumpără această pastă de dinți fiindcă îți va albi dinții, garantat.
Nu, nu știu cine a spart geamul.
Da, sunt perfect de acord cu ce spui tu.
Îmi cer scuze că am întârziat, mi-a fost rău, am avut o problemă.
Nu pot veni mâine, trebuie să plec din oraș.
Nu este nicio problemă.
Nu face nimic.
Nu mă interesează.
Nu vreau.
Nu am.
Nu pot.

Ne este mai simplu să mințim decât să declarăm iubirea. Mai simplu să mințim decât să exprimă dezacordul. Mai simplu să mințim decât să luam atitudine, să protejăm o parte sau alta. Ne este mai simplu să mințim decât să ne deschidem în fața celorlalți și să acceptăm când avem nevoie de ajutor și să-l primim. Ne este mai simplu să mințim decât să încercăm, pentru numele lui Dumnezeu!

Cum Doamne iarta-ma! mai putem să ne suportăm pe noi însine după ce ne inhibăm sentimentele, ne ascundem de realitate, ne făurim bule de săpun în care ne zotonim existența și trântim repede prin cavitatea bucală o minciună, ca pe o semnătură pe-un contract de sclavie la jugul neadevărului.

Ce terifiantă libertatea de a fi sincer(ă)!
De a fi tu, de a da afară absolut fiecare strop de energie din tine, în rezonanță deplină cu ceea ce ești!

Vrei să cânți, cântă!
Vrei să joci, joacă!
Vrei să țipi, țipă!
Vrei să plângi, plânge!
Nu-ți place? Spune!
Nu ești de acord? Protestează!
Îți place? Laudă!
Vezi potențial? Încurajează!
Iubești? Declară!
Nu mai iubești? Eliberează!

Orice-ar fi, absolut orice-ar fi … cu cât vei accepta mai mult exprimarea sinceră în concordanță cu ceea ești, ce simți, ce-ți dorești, ce visezi, cu atât vei crește mai mult și de vei elibera mai tare.

Exprimă-te așa cum simți și bucură-te de libertatea de a fi sincer!

Geamurile din autobuz

Oamenilor le este frică de curentul de aer care suflă prin geamurile autobuzului. Se reped disperați să le închidă subit, Doamne ferește să intre vreo pală de aer curat și bun (nu că ar fi preamulte pale de aer curat și bun într-un oraș poluat de fiecare imbecil cu pickhammer …).

Oameni buni, în ziua în care n-o să vă mai fie frică de curenții de aer, în ziua în care n-o să vă mai fie frică să iubiți, să fiți vulnerbaili, să vă expuneți, în ziua în care n-o să vă mai temeți de eșec, de greșeală, în ziua care nu veți ma simți panica și emoția și fluturașii din stomac, aceea va fi ziua în care veți muri. La propriu.

Sfatul meu? Nu mai lăsați frica să vă dicteze alegerile, nu mai fugiți de iubire și, pentru numele lui Dumnezeu, lăsați dracului geamurile din autobuz deschise!

Despre lideri și șefi …

Am alergie la noțiunea de șef. Mi se pare un concept barbar. Nu-l tolerez. Nu cred că un om poate să fie șeful altui om.

Tot ce putem face este să fim stăpâni pe noi înșine, să fim siguri pe noi, să devenim mai buni, în fiecare zi, în comparație cu ceea ce am fost ieri.

Poți fi lider, dacă ai talentul necesar, dar a fi lider n-are nicio legătura cu a fi șef.

Oamenii le compară și spun că spre deosebire de un șef, un lider e mai bun.

Eu cred că nici nu poate să existe factor de comparație.

E ca și cum ai compara mere cu … tuburi de neon. N-au nicio legătură.

Pe cele dintâi le utilizezi ca să-ți potolești foamea. Pe cele din urmă, pentru a avea lumină.
Ambele variante satisfac câte o nevoie diferită. Dar nu au nimic în comun.

Iar lider nu cred că ajungi dacă te preocupi de aceasta. A fi lider nu este o meserie, în sine.

Lider cred că poți să devii, într-o manieră tacită, modestă, umilă, atunci când îți faci treaba, pe care o ai de făcut, foarte bine. Atunci când pui pasiune în ceea ce lucrezi, chiar dacă munca pe care o desfășori nu este, neapărat, visul tău. Atunci când te implici în ceea ce faci, când depui tot efortul necesar, când ai curaj, când îți pasă de oamenii pe care îi întâlnești pe drum, de oamenii cu care lucrezi, când îți pasă de timpul lor, de viața lor, de fericirea lor. Atunci când ești conștient că nu vei fi niciodată mai bun decât cei de lângă tine, fiindcă singura persoană cu care ai fi capabil, vreodată, să te compari, ești numai tu.

Lider devii în clipa în care, de la sine putere, un alt om își spune în sinea lui “am ce învăța de la persoana aceasta, hai să împart un timp drumul cu el/ea”. Și nu există nici trâmbițe, nici aplauze, nici focuri de artificii și nici urale în piața primăriei. Există doar un gând lăuntric al unei alte persoane că ar avea ceva de învățat de la tine.

De la respect …

De la respect pleacă multe. Și tot acolo se opresc.

Ce viață frumoasă și senină am avea dacă oamenii s-ar respecta reciproc.

Respectul conduce la înțelegere. Dacă respecți pe cineva, îi respecți munca, îi respecți timpul, atunci începi sa îți pui întrebări și să cauți răspunsuri, vis-a-vis de deciziile acelei persoane înainte de-a o interoga. Atunci ai șansa de-a începe s-o înțelegi. Nu înseamnă ca vei fi de acord, neapărat, cu motivele din spatele deciziilor sale, dar o vei înțelege, iar în ziua de astăzi, acesta este un lucru foarte rar.

De câte ori, în drumurile noastre, o întrebare simplă și omenească a primit drept răspuns țipete și ceartă? Din simplul motiv că interlocutorii nu s-au înțeles? Că nu s-au respectat suficient de mult încât să aibă încredere reciprocă, să creadă în puritatea motivelor celui ce adresa întrebarea.

De câte ori în drumul nostru am văzut oameni care se supăra unul pe altul și nu-și mai vorbesc perioade îndelungate, fiindcă nu au înțeles corect un gest, o replică primită? Fiindcă nu s-au respectat suficient de mult încât să nu bănuiască, nefiresc, interlocutorul, de intenții ascunse?

De câte ori am fost călcați în mijloacele de transport în comun de oameni care nu au înțeles încă să-și respecte și înțeleagă partenerii de drum?

De câte ori s-au ars în van iubiri frumoase, fiindcă cei ce se iubeau n-au știut să se respecte, înainte de toate?

De câte ori s-au stricat dialoguri, prietenii, relații, medii de lucru, atmosfere de familie, cercuri de prieteni, fiindcă cei implicați au uitat să se respecte? Au uitat să lase respectul să-i conduca spre înțelegere, înțelegerea spre raționare, raționarea spre comunicare eficientă iar comunicarea spre consens?

De câte ori am văzut violență, distrugere, haos, natură ciopârțită, păduri defrișate, animale măcelărite, oameni uciși pentru că unii oameni n-au înțeles să respecte natura, să lase existența lor să curgă în echilibru cu tot ceea ce ne înconjoară?

De câte ori, de câte ori, de câte ori?

Oameni buni, dragii mei, … învățați să vă respectați reciproc. Obișnuiți-vă! 

Învățați să acordați și să primiți respect. Apreciați importanța naturală a rspectului.

Nu ca pe un instrument de creștere a orgoliului, nu ca pe o sursă de scuze sau impostură, ci ca pe un factor natural de care avem nevoie în viața noastră, la fel cum avem nevoie de aer sau de apă.

Farmacii și bănci și baruri

Din 2007 incoace s-au deschis în Bucuresti tot mai multe banci si farmacii. Majoritatea împerecheate, o bancă și o farmacie una lângă alta. Gândirea este evidentă, scoți bani din bancă și-ți cumperi medicamente.

Alimentare, librarii, magazine de jucarii, eletronice si electrocasnice, toate au disparut facand loc bancilor si farmaciilor.

Culmea am vazut-o anul acesta pe Ion Mihalache, la Domenii, unde o banca s-a inchis pentru ca in locul ei sa se deschida o farmacie.

In Centrul Vechi al Capitalei, lucrurile stau insa altfel. Pe Lipscani si pe strazile adiacente gasesti banci si baruri, dar nicio farmacie. Gandirea e din nou evidenta: scoti bani din banca si te duci si-i bei.

Parca vad o comedie pe un ecran impartit in doua, in stanga petrecere si muzica si bumți-bumți la Carul cu Bere, iar în dreapta angajatii Bancii Nationale din cladirea alipita calculand cu atentie bugetul national: 1 euro, 2 euro, 3 euro …

O zi interesantă

Cadavre zac pe stradă pe trotuarul negru, lucios și umed.
Sunt împins de colo-colo într-o vijelie rece.
Fără sorți de izbândă, păsările zboară cu-o singură aripă.
Vazele florarilor sunt tăvălite la pamânt, vărsându-și apa în bălțile străzii.

Când am plecat de-acasă am gasit pe jos, în fața blocului, un cablu UTP, mufat, de vreo 20 de centimetri lungime.
M-am amuzat și l-am luat. L-am pus în buzunarul hainei.
Aici la Victoriei, pe șina de tramvai, o monedă de 10 bani așteaptă să devină norocul cuiva. Am ridicat-o.

Furtuna mă îmbrățișează din toate direcțiile.
Mă simt exaltat. Este adrenalina probabil.
Oare să scriu toate astea? Poate ar trebui. Dar n-am timp.

Spumă fumurie acoperă cerul dimineții.
Gri, albastru murdar și oranj sălbatic. Norii s-au vopsit cu fard.
E întuneric, dar imi pun ochelarii de soare să-mi protejez ochii de vânt
Cobor cu teamă pe scările umede de la metrou.
Mereu mi-e frica pe scările gurilor de metrou, atunci când sunt ude. Mi-e teamă c-alunec.

In tunel e refugiu. Cobor pe peron.
Îmi cumpar un pachet de biscuiți de la automat.
Metroul vine. Mă grăbesc să traversez peronul spre capătul celălalt, unde sunt oameni mai puțini.

Mă urc în metrou. M-avânt spre interior cu viteză, pentru-a lăsa loc celor ce vin dupa mine.
În metrou e totul la fel. Aceleași gânduri ma năpădesc. Aceleași frustrări mă apasă.

O vampă blondă ronțăie un covrig. Îmi distrage atenția de la gândurile mele. Încep s-o studiez.
O geacă de piele maro acoperă parțial decolteul lăsat de bluza-i grena.
Sub ea, doi sâni mici și frumoși așteaptă să fie iubiți.
Dungă neagră în jurul ochilor, fard portocaliu pe obraji și ruj de culoare roșu închis.
Ochii-i sunt vii și sticlesc precum două mărgele mari maronii.
O clemă pe partea stângă îi prinde părul de lungime medie într-o șuviță. E sexy.
Covrigul e simplu, puțin ars pe laterale, presărat cu susan.

Cobori?” Îl întreabă pe tânărul din fața ei.
Căști albe în urechi, tânărul dă din cap afirmativ.

Ajungem la Aviatorilor.
Coborâți?” La rândul meu sunt întrebat de o femeie din spate.
Mă dau la o parte și-i spun că nu.
In fața mea o altă femeie blochează trecerea.
Poate vreți totuși să vă dați la o parte!!!“, vociferează tanti din spate spre tanti din față.
Aceasta se conformează, iar prizoniera coboară la timp.

În toată agitația, am pierdut-o pe blondă. La naiba. Vroiam s-o mai văd înainte sa coboare.
Se închid ușile. Mai am de mers o stație.
Totuși, astăzi metroul nu e la fel. Ceva e schimbat.
Eu sunt schimbat. Sunt bine. Sunt viu. Sunt creativ.

Spectacolul morții ce răvășește deasupra mă face să mă simt mai viu.
E totuși adrenalina.
E moarte. E viață.
Ar merge-o partida de sex. Dar cu cine? Și unde?
Poate cu blonda. Cobor la prima și mă întorc o stație s-o caut, îmi trece un gând.
Iluzie, n-ai s-o găsești!” realitatea mă trezește rapid.

Trebuie totuși să scriu toate astea. Banalul pe care-l trăiesc este interesant.
O zi de toamnă cu ploaie, vânt și frunze moarte. Și o blondă. Este banal. Este mult prea interesant să nu rămână scris.

Dar cum să scriu? Dacă ajung la birou voi fi pierdut deja toate cuvintele acestea.
Știu. La prima când cobor, mă opresc pe peron și scriu.

Ajung la Aurel Vlaicu. Cobor.
Merg împotriva curentului de oameni care se-ndreaptă spre scări.
M-așez pe-o banca. Îmi scot tableta și încep să scriu.

Oameni grăbiți trec pe lângă mine înainte și înapoi.
Le simt privirea care mă cercetează în timp ce scriu frenetic pe iPad.
Sunt o creatură nouă în peisajul lor citadin.
Un om care stă pe loc, pe peron la Aurel Vlaicu, și nu aleargă disperat spre birou.
Un om căruia nu-i pasă că pierde metrouri în ambele sensuri. Și care scrie. Ceva e ciudat.

Lângă mine șe așează o tanti. Scoate telefonul și începe să vorbească.
Ca un apucat fug repede pe scaunul din capătul opus al băncii.
N-o pot lasa să stea lângă mine să-mi tulbure gândurile.

Primesc un mail de la maică-mea. Nemulțumită că nu i-am dat niciun semn de dimineață.
Dau click să-l ascund. Mi se blochează tableta și pierd tot ce-am scris.
Mii de draci.
Sunt calm. Nu-mi permit să mă enervez, dacă mă enervez îmi uit gândurile și pierd momentul.
Deschid din nou aplicația de notițe și rescriu tot ce-am pierdut.
Mă chinui să rămân în aceeași stare, să nu uit cuvintele din gând. E ok, scriu repede.

E timpul să plec totuși spre birou. Să vedem ce mai găsesc de scris pe drum.
Simt totuși că îmi trece starea. Mă liniștesc. Era probabil adrenalina.
Sigur dacă m-avânt în vijelia de afară am să resimt senzația.
Inchid tableta și plec.

Ca niciodata, ies de la Aurel Vlaicu pe scările goale. Aglomerația este de mult ajunsă la birouri.
Ieșirile din metrou sunt ca trecerea prin Stargate – Poarta Stelara.
Trebuie să inhalez aer în plămâni exact înainte de-a trece prin vortex.
Altfel presiunea mă sufocă și nu pot respira.

Afară e frig, mă închei la haină.
Iohannis și Ponta se fâlfâie între doi stâlpi. Afișe mari pentru scopuri mărunte.
Dedesubt se fâlfâie un afiș al Facultății Lumina. Doar ei sunt destul de țăcaniți încât să-și pună reclama sub cele electorale. Smart marketing though.

Cadavrele continua să cadă. Mă lovesc pe umăr și în cap.
Simt adrenalina cum crește din nou și-mi dă avânt și-mi ridică spiritul.

Deasupra Mall-ului se înalță un abur alb. S-o fi ales un papă?
Le Pape des fous probabil, din Notre Dame de Paris.

Mă opresc în Mall să scriu și rândurile astea.
M-așej pe scaunele promoterilor de la Țiriac. Sunt oricum goale, încă nu a venit nimeni.
In Mall muzica încearcă să-mi zburătăcească gândurile.
N-o las. Mă concentrez și-mi țin ideile pe țeavă, ca să le pot nota.
Mai vine un email de la mama.
Il ignor, nu mai dau click. Nu vreau să risc să pierd ce-am scris din nou.

Ziua e într-adevăr cu totul și cu totul deosebită.
Nu știu de ce. E altfel. Este superbă.

Lumea în jurul meu parcă se deplasează cu-acceleratorul, iar eu mă simt de parcă stau pe loc și-asist la un spectacol pe care îl trăiesc totodată.
Observator în propriul film, ce poate fi mai bun de-atat?

Am intarziat 15 minute. E timpul sa plec iar, să merg la birou.

Traversez Transmalliada.
E funny, acum mi-a venit.

Afară o umbrelă roșie zace moartă. Iar a început…
Picioru-mi lovește ceva mic, care zboară inainte, se lovește de-asfalt, ricoșează și zboară-napoi.
Imi dau seama, era un arc. Unul mare.
Un centimetru jumăte grosime și 10 centimetri lungime.
E prea interesant să-l las.
Ma întorc și-l ridic de pe jos.
Suflu pe el cum zicea Călinescu Florin și îl pun în buzunar. Este interesant.

O tanti cu umbrelă roșie trece pe lângă mine.
Imi revine gândul la umbrela roșie, moartă, din față Mallului.
Anul trecut pe vremea asta am numărat 20 de umbrele moarte, într-o singura oră, când mergeam la muncă.
Atuncu lucram în altă parte.

Îmi contintui drumul spre job. Grăbesc pasul. Adrenalina scade.
Ma gândesc la Olivia, iubita mea.
Mi-e dor de ea, n-am mai vorbit cu ea de nouă ore.
Abia aștept să se trezească, să-mi scrie.

Mă aventurez în intersecția de la Barbu Văcărescu cu Fabrica de Glucoza.
Mereu e groaza aici. Mașinile parcă vor să te calce.
Alerg pe roșu ca să prind verde în partea cealaltă.
Ar merge aici un pasaj pietonal. Poate peste 30 de ani o să fie unul.

Traversez grăbit parcarea și ajung la firmă. Mă întâlnesc cu un un coleg.
Friguleșteanu!” mă salută cu umor. Intr-adevăr, e rece, dar doar când suflă vântul.

Intrăm în firmă.
Mă opresc pe coridor să mai scriu aceste randuri și apoi îmi voi începe ziua.
Una care a-nceput deja interesant.

Am uitat să mâzgălim

Cu ceva timp în urmă am fost coleg de birou cu un domn care a lucrat, printre altele, la realizarea multor filme românești de desene animate. Am încercat să învăț de la dânsul cât mai mult posibil în materie de realizare de filme, viață, etc, iar dumnealui era suficient de amabil încât să împărtășească cu mine tainele a ceea ce înseamnă să fii profesionist în domeniu.

Printre multele subiecte pe care le-am discutat a fost evident și desenarea propriu-zisă și tot ceea ce este adiacent procesului creativ cu finalizare grafică.

Mi-a povestit despre un desen pe care l-a realizat cu ani în urmă pentru un afiș, desen pe care l-a pornit de la o joacă pe hârtie cu creionul și pe care a continuat-o, dintr-o singură linie, într-o compoziție complexă printabilă pe format A3.

Îmi aduc aminte că l-am întrebat cum se pot gestiona momentele în care inspirația se poticnește iar ideile creative întârzie să vină (o situație aplicabilă nu doar la grafică și desen, dar și la scris etc) iar dânsul mi-a spus că pentru ca să desenezi trebuie să desenezi.

O exprimare simplă care îmi aduce aminte de regulile yoghine (când merg, merg; când respir, respir; când dorm, dorm; etc) și care reflectă realitatea.

A continuat cu o adăugire: ”pentru a desena ceva trebuie să desenezi altceva”, și mi-a povestit că pentru momentele în care nu avea inspirație, se apuca și desena absolut orice, își lăsa practic mâna să meargă pe hârtie și să deseneze ce vrea ea fiindcă, la final, din poate douăzeci de foi desenate și bune de aruncat la gunoi, sigur găsea una care să-i ofere un sâmbure de idee bună de dezvoltat.

Această poveste mi-a spus-o cu intenție de sfat și nu doar pentru desene ci și pentru creație literară; pentru ca să scriu, mi-a recomandat dânsul, să port la mine mereu un carnet pe care să-mi notez absolut orice idei îmi vin și să scriu, oricând am ocazia, absolut orice, pentru a-mi alimenta motorașul de creație.

Săptămânile trecute trebuia să realizez arhitectura unui sistem informatic (programare) și aveam de scris și o poveste cu personaje asupra căreia trebuia să mă gândesc și să îmi las imaginația să ofere o versiune cât mai interesantă a poveștii păstrând însă realismul acesteia.

Deși nu pot spune că eram blocat, ideile veneau mai încet decât de obicei și dintr-un motiv sau altul, declicul acela care declanșează o avalanșă de idei și procese creative nu se producea.

Mi-am adus aminte că în anii copilăriei mele toată activitatea mea se concretiza pe foi de hârtie. Desene în creion de la 3 ani, pictură în acuarelă de la 4 ani, învățarea alfbatelui la un an și unsprezece luni de pe niște cartonașe scrise de mama, copierea din ziare la 3 ani, scrierea de poezii de la 7 ani, apoi școala, compunerile, mai târziu schemele electronice studiate din reviste și cărți sau create de mine, (mai întâi pe hârtie și apoi aduse la viață pe plăcuțele de circuit), iar puțin mai târziu informatica pe care la început am studiat-o din cărți.

Și-acum mai am prin arhive caiete sau tomuri de foi pe care le-am folosit cu ani în urmă și pe care am scris, amestecat, cateva versuri dintr-o poezie, am desenat schema electronică a unui redresor + stabilizator de tensiune, am scris cateva instrucțiuni de cod în C++ și am desenat ceva artistic în stilul meu. Toate pe aceeași coală, pe colțuri diferite, amestecate, întrepătrunse, îmbinate.

De vreo șapte, opt ani încoace activitatea mea s-a mutat aproape exclusiv în interiorul computerelor. Fie că este vorba de programare, de grafică digitală, de creație vizuală digitală, de creație literară sau studiu și lectură. Birourile mele s-au umplut treptat cu sisteme multi-monitor, tastaturi programabile suficient de mari încât creează impresia unor panouri de comandă din turnurile de control ale aeroporturilor, mouși 3D cu cate 12 butoane programabile care te duc cu gândul la joystick-uri, tablete grafice și multe alte drăcii și gadgeturi conectate și interconectate. Foile de hârtie au dispărut de pe birou … Rodul muncii și creativității mele a fost convertit în mod transparent într-o serie binară de 1 și 0 care trăiește acum numai în realitatea virtuală (fără a lua în calcul printurile).

În secundele de lentoare a procesului creativ care ar fi trebuit să se ocupe de realizarea arhitecturii acelui sistem informatic despre care am scris câteva paragrafe mai sus, gândurile mele zburau aproape automat spre povestea pe care vroiam s-o scriu, dar spre neumulțumirea mea, nici personajele din poveste nu erau încă pregătite să ofere spectacolul vizual imaginar pe care să-l descriu în scris. În timpul acesta însă, mâna mea dreaptă căuta parcă printr-un reflex ceva care-i lipsea. Se tot plimba pe birou, în fața tastaturii și încerca să lase urme pe suprafața lucioasă a lemnului, parcă țipând că are nevoie de ceva, de cineva, pe care nu l-a mai avut de mult (să nu ne gândim la prostii; pe bune, stop laughing!).

Aducându-mi aminte parcă prin farmec de copilăria mea, mi-am dat seama ce anume îi lipsea mâinii mele și întregului meu proces creativ: coala de hârtie pe care să mâzgălesc.

De când mi-am mutat aproape integral munca în interioriul computerului, am uitat să mâzgălesc. Poate că acele linii aparent fără nicio logică, acele mâzgălituri pe o bucată de hârtie, pot fi considerate la prima vedere ca fiind apanajul unui munci (sau pierderi de timp) concretizate pe hârtie (elevul care se plictisește în clasă, rebusistul care nu găseste rezolvarea etc) dar în realitate mâgălirea este un instrument ajutător care stimulează procesul creativ. Cel puțin la mine, dar judecând după principiul că în general oamenii se pot asemui și grupa, mai mult decât probabil acest mecanism este valabil și la alții.

Această mâzgălire este cea despre care îmi povestea și bunul meu prieten pe care l-am amintit la începutul acestui text. Această mâzgălire este cea la care mă întorceam mereu ca la o mare albastră (din cântecul original, nu remake-ul oribil pe care l-am auzit la radio zilele trecute) atunci când eram mai mic și nu aveam încă un computer.

Așa că mi-am luat o foaie de hârtie pe care am asezat-o pe birou între mine și tastatură și un creion. Deja palmele îmi transpirau de nerăbdare să mângâie din nou, ca pe-o iubită fragilă și slabă, coala de hârtie. Inevitabil a apărut și emoția unei întrebări: ”oare mai știu, mai pot să mâzgălesc?”.

Dar mâinile nu cunosc emoția. Ele nu știu ce înseamnă frica. Doar mintea este cea care dă naștere și amplifică aceste sentimente negative. Doar mintea este cea care îți poate face mâinile să tremure și genunchii să facă ”cioc-cioc!” unul de altul. Mâinile în schimb își stiu treaba și ce au de făcut. Iar mâinile mele, care în copilărie au desenat și pictat așa de mult, care au scris vesuri și proză pe orice bucată de hârtie, care au meșterit, șurubărit, traforat, sculptat, gravat, montat piesuțe electronice pe cablaje din textolit placat cu cupru, cântat la pian, modelat plastilina și multe alte nebunii, după câțiva ani de abstinență, au îmbrățișat foaia de hârtie și au început să mâzgălească de parcă nu s-ar fi oprit niciodată și de parcă nu a existat nicio pauză. Da, încă mai pot și încă mai știu să mâzgălesc!

Am început simplu, cu câteva linii curbe îmbinate într-o montură spațială, apoi am desenat câteva dreptunghiuri pe care ulterior le-am legat de liniile curbe după care am început să fac niște moștrofonți mici pe care îi consideram a fi personajele din povestea pe care vroiam s-o scriu, iar mai apoi am desenat cateva dreptunghiuri și cercuri care erau elementele din arhitectura sistemului pe care trebuia să-l programez. În numai vreo oră coala de hârtie s-a umplut de mâzgălituri, cifre, cuvinte, puncte, linii și idei, una generând-o pe cealaltă și tot așa.

La sfărșitul zilei aveam arhitectura sistemului proiectată și gata de implementat în cod, iar liniile de bază ale poveștii mele și direcțiile pe care personajele vor merge la început, stabilite. Da, atât de important este să mâzgălesc și atât de repede se vâd rezultatele.

Dacă aș fi doctor de imaginație, aș prescrie oricui se află în pană de inspirație cate-un flacon de mâzgăleală pe care să-l ia ca pe vitamine fiindcă, așa cum mâncarea de astăzi devine tot mai lipsită de substanțe nutritive și tot mai plină de chimicale și uităm să ne hrănim (și nu doar să mâncăm), la fel și în ceea ce priveste munca uităm să fim creativi și uităm să mâzgălim.

 

Page 1 of 212