Arhivele categoriei: Literatură și alte scrieri

Go ahead! (Bad commercial)

Go ahead. Live in fear. Embrace it. It will make your life so much more interesting and rich. Fear of everything: from planes to elevators, from subways to late night hours in town, from bus trips to speaking in public. Yup, that’s the key to a happy life. Stay indoors and close the curtains after 8pm – there’s life happening outside, omg, can you imagine the horror?
Go ahead, live in fear. Why would you wanna be free?!

Go ahead, judge. It’s so much better than trying to be understanding. It offers you such a good way of pushing people away from you. Carry on, put labels on people’s heads and judge them.

Go ahead, argue and fight and judge those who love you. I mean, honestly, what’s the point of being rational and calm?

Go ahead, keep it all inside of you. Don’t let anyone know how you really feel, don’t share your frustrations when they appear. Build up tension inside of you, instead. It’s much better. This way, you can appear to be cool all the time, and then you can just suddenly blow-up, messing with people’s minds and feelings.
Go ahead, don’t talk about the way you feel until it’s too late; that’s the key to a strong relationship.

Go ahead, forget those who care about you and tried to help you and listen to you when you needed the most.

Go ahead, ignore people’s passions. I mean, why would you wanna try to see things from their perspective?! Judge them instead, think of them as being 5yo people. After all, it’s so easy to destroy and condemn what you do not understand, just as the lyrics from Within Temptation’s song say.

Go ahead, be stubborn. Don’t let others give you advice. Listen only to those who fuel your fears. They made you who you are, so why not letting them mess you furthermore?!

Go ahead, be you! It’s like a commercial.

Growing soul-calluses

I played the same old melody to the guitar.
It wasn’t the first time, it won’t be the last.
Another tryout, another disappointment.
The strings cut deep into my flesh. They wounded me.
I let them do so.
We live, we play, we try again.
I’m stronger for not lettin’ them get the best out of me.
From pain, shields are being built.
The best music will come when I won’t feel anything at all.

I thank the strings for teaching me once more the sound of pain.
I could’ve broken them a hundred times so far.
I know their weak spots.
I’m stronger for not lettin’ them get the best out of me.
I’m learning.
The best music will come when I won’t feel anything at all.

I listened to their desperate song and cry for so many nights.
And yet they hurt me.
They don’t deserve my kindness.
But I forgive them nonetheless and play them well.
I’m learning.
The best music will come when I won’t feel anything at all.

In pestera mea

Mă simt, în camera mea, oarecum, asemeni oamenilor din Mitul pesterii.

Un bloc de locuinte si-un copac imens imi inchid privelistea si-mi pastreaza incaperea intr-o umbra umeda molipsitoare.

Dar, daca ma uit cu atentie, dibuiesc printre crengi un petic de cer si uneori, rareori, pot sa gasesc pe cate-o frunza, reflexia unei raze de soare. Si-n acea lumina reflectata gasesc frumusetea unei zile intregi, pe care mi-o imaginez ca se asterne deasupra intregului bulevard, cartier, oras. O zi insorita, nelimitata de un cer senin, albastru-deschis. O zi in care pot sa alerg cu bratele deschise, imbratisand intregul vazduh. O zi in care as putea din nou sa sper si sa visez, asa cum reuseam doar in copilarie. O zi lipsita de griji, facturi, indatoriri sau sarcini. O zi in care as putea sa fiu ceea ce imi doresc dintotdeauna: liber!

Ce zi superba trebuie sa fie afara! imi spun, vazand, in toată umbra-mi, o mică pată de lumină.

Addendum la Jurnalul de Calatorie – 11 August 2015

Evident ca nu m-am dus la hotel. Doar nu-s nebun, in Sibiu fiind, in Piata Mare, la unsprezece noaptea, sa ma inchid intr-o camera mica de hotel.

Piața Mare este împărțită noaptea intre terase pline de turisti si cersetori care scormonesc țărâna dintre pietrele cubice ale pavajului dupa mucuri de tigara sau monede cazute.

M-am asezat si eu la o vesela terasa, mare si plina de turisti, majoritatea straini. Servirea din pacate este foarte lenta, chelnarii sunt pretutindeni si nicaieri, parca, totodata.

Un cersetor vine in dreptul terasei si se opreste in fata mesei la care sedeam. Se uita la mine, stabileste contact vizual cu mine, dupa care lanseaza atacul:
- Seara buna, domnule. Ma ajutati si pe mine?
Eu fac un gest cu mâna, ținând palma înălțată, un fel de “buna seara, stai acolo, lasa-ma in pace”. Omul intelege pesemne doar partea cu “buna seara” din raspunsul meu non-verbal si cu ochii sclipind si zambet pe chip repeta:
- Ma ajutati???
Eu repet gestul adaugand si o miscare scurta stanga-dreapta a mainii, semnificand “nu, vezi-ti de drum”.
Omul pricepe si pleaca inspre partea stanga-colt a Pietei Mari.
Din extrema dreapta a pietei vad un politist grasun si scund cum merge foarte repede cu pasi mari, cu o mapa neagra sub brat si traverseaza pe diagonala piata indreptandu-se spre zona de centru-stanga. In tot acest timp, cersetorul si-a continuat si el drumul aproximativ inspre aceeasi zona.
Ca un țintaș care ochește mult înaintea păsării astfel incat glontele sa intersecteze zburatoarea atunci cand va fi parcurs distanța până la ea, tot asa si politistul l-a interceptat pe cersetor in repsectiva zona de centru-stanga a pietei.
- Va rog sa veniti cu mine, se aude slab, din punctul in care ma aflam, vocea politistului care se adresa cersetorului.
- Da’ ce-am facut? intreaba omul ridicand din umeri
- Va rog sa veniti cu mine, repeta politistul si il invita prin gest pe cersetor spre sectia de politie.
Între timp au mai aparut in jurul celor doi o cersetoare cu doi copii si inca un politist.
- Da’ ce-a facut? intreaba nedumerita si curioasa femeia pe politist.
- Haideti si voi! Ordona politistul si ajutat de colegul proaspat sosit îi mână pe cei patru spre secție.

Am reusit sa prind un chelner si am comandat. Ceafa de porc la gratar cu cartofi prajiti si o limonada cu apa minerala. E unsprezece noaptea, dar ce mai conteaza? O fripturica e binevenita oricand.

Dupa vreo ora si jumatate de stat la terasa ma plictisesc si plec sa ma plimb prin noaptea asezata peste frumosul centru vechi al Sibiului.

Copii cersetori baleiaza fronturile teraselor intreband turistii asezati la mese “Da-mi si mie. Imi dai?” De-ndată ce îi văd, chelnarii îi fugăresc pe copii de-a lungul fiecărei terase. Cand o terasa se sfarseste, cursa este continuata de chelnarii de acolo si tot asa.

Alti copii marcheaza automatele de plata a parcării. Un tânăr merge sa isi plateasca parcarea si este intampinat:
- Nenea, imi dai si mie?
- D’abia ce ti-am dat! Lasa-ma!
- Hai nenea, imi dai?
- Bă, meri d’aci! N-auzi ca ti-am dat!
- Hai nenea, da-mi!

Este frumos Sibiul, atât ziua cât si noaptea. Am hoinarit pe strazi, pe scarile dintre Orasul de Sus si Orasul de Jos, in Piata Mare si in Piata Mica.

Am ajuns inapoi la hotel pe la doua noaptea. Am jupuit hainele jos de pe mine si m-am dus direct la dus. Cincisprezece minute mai tarziu eram in pat si dormeam bustean.

Jurnal de calatorie – 11 August 2015

Cu mare dificultate am deschis o jumatate de ochi si am inceput sa inspectez imprejurimile. Era limpede ca ceea ce vazusem mai devreme fusese numai un vis, intrucat nimic nu se regasea in imaginea care-mi era acum afisata.
O camera intunecoasa, cu draperiile trase. Un pat a carui cuvertura n-a fost data la o parte inainte de-a ma culca pe el. Un tavan inclinat deasupra capului si o paturica alba stransa la picioare, lasandu-ma dezvelit.
Unde mama dracului sunt? Si mai ales, ce naiba sta pe mine si ma apasa in halul asta incat nu pot sa ma ridic de pe pat? Si imi acopera si unul din ochi, cel pe care nu-l pot deschide?

Dupa vreo doua trei secunde, o idee incepe sa-mi gaureasca mintea ca un burghiu de un milimetru: “ce frumos a fost pe munte!”

Mai trec vreo cateva secunde timp in care incerc sa imi dau seama ce vrea subconstientul sa imi transmita. Intind cu greu mana spre ceas si-l privesc cu jumatatea de ochi deschis. E ora sapte fara opt minute, dimineata.

Imaginea e parasita de lumina si devine neagra.
***

Cu mare dificulatate am deschis o jumatate de ochi si am inceput sa inspectez imprejurimile. Era limpede ca ceea ce vazusem mai devreme fusese numai un vis, dar totusi parca mi-era cunoscut si ceea ce vedeam acum. Mi-aduc aminte tavanul care atarna deasupra capului meu, dar nu stiu de unde. Si plapumioara care in loc sa ma acopere sta ghemuita pe jos langa pat.
Dar mai ales, ce naiba e pe mine si ma apasa asa de tare iincat ma cufund in pat fara drept de elevare?

O idee incepe sa mi se roteasca in minte: “ce frumos a fost pe munte!”

Stau cateva secunde si-mi incrunt ochiul deschis in timp ce ma gandesc ce-o fi vrand subconstientul sa imi spuna.

Deodata imi aduc aminte: ieri am mers pe munte toata ziua, in Sinaia, iar seara am luat trenul si-am venit la Sibiu! Instantaneu realizez ca dihania care-mi statea-n spinare m-a urmarit inca din Sinaia. Asa oboseala n-am mai simtit de mult.

Ma uit la ceas, e sapte treizecisipatru. “Pierd timp de plimbare prin Sibiu” gandesc subit. Dihania din spate nu gandeste nimic. Imaginea se scurge iar in negru.
***

Deschid un ochi. Ma uit la ceas. E noua fara unsperezece minute.
O secunda ce trece.
- Ziulica mea de plimbare prin Sibiu!!! țip cu disperare si sar sus din pat. Dihania din cârca-mi cade brusc pe podea si se refugiază speriata sub pat.

Ma duc la baie, ma clatesc pe ochi si ii deschid pe amandoi. Imi imbrac repede hainutele si zbughesc afara.
Planul zilei include o vizita in centru vechi al orasului si apoi drumetie pana si vizita la gradina zoologica si muzeul satului.
***

In centrul vechi majoritatea magazinelor se deschid la ora zece dimineata.
Cativa sibieni adormiti isi deschid pravaliile acum, la noua si zece. Ii salut politicos in timp ce trec repede pe langa ei, țocăind cu toiagul pe piatra cubica de pe jos. Ma masoara de sus pana jos cu privirea si continua sa deschida obloanele magazinelor fara sa imi raspunda. Merg mai departe.

Imi propun sa petrec in centrul vechi doar atat de mult timp cat incapea-va pana la ora unsprezece, dupa care ma voi indrepta spre gradina zoologica. Ziua e totusi limitata in ore bogate in lumina, iar un obiectiv precum gradina zoologica sau muzeul satului necesita timp, prin urmare e nevoie de program si disciplina.

Evident ca nu respect nicio regula de utilizare judicioasa a timpului si merg peste tot pe unde ma poarta picioarele, prin centrul vechi, inainte si inapoi pe cat mai multe stradute. Imi cumpar cafea, placinta cu branza sarata, suc de portocale, apa plata rece.

In timpul invartelii pe vechile frumoase stradute din centrul vechi, aflu si misterul albinelor care nu mi-au dat pace in Sinaia: pe o straduță bătrână din inima Sibiului șade mândră Instituția Bancară “Albina”. No bun …

Intamplarea face ca exact in jurul orei unsprezece ma apuca plictiseala si decid sa pornesc in cautarea gradinii zoologice.
Ma postez in capul strazii pe care stiam ca trebuie sa imi incep calatoria si intreb la o dugheana unde e gradina zoologica. “Tot inainte” imi raspunde fata dinauntru. Cumpar o sticla cu apa rece, zic mersi si plec.
***

Dupa vreo jumatate de ora de mers, intreb o babuță de pe drum unde este gradina zoologica. “Tot inainte” imi raspunde. Zic mersi si plec. Pacat ca n-are o sticla cu apa, ca tare mi se face sete.
***

Mai trece o jumatate de ora, ajung in dreptul unei statii de transport in comun plina de calatori. Intreb unde este gradina zoologica. “Tot inainte” imi raspund in cor cetatenii. Zic mersi si plec. La apa nici nu ma mai gandesc.
***

Dupa vreo jumatate de ora ajung la o ramificare a drumului spre dreapta. O alee lunga marginita de arbori inalti, o padure care se vede in fundal si tot soiul de panouri indicatoare care indeamna vizitatorii sa pastreze linistea, curatenia si sa respecte natura.
In capatul ei se vede o poarta metalica si un paznic in fata-i. Parcurg repede aleea cea lunga si ma apropii de paznic:
- Aici e gradina zoologica?
- Nooo, mai aveti de mers … asa cam vreun kilometru.
- Incotro?
- Tot inainte! raspunde paznicul ilustrand cu mana dreaptă continuarea drumului principal pe care venisem pana la ramificație.

Eu incep sa disper. Sunt mai rău decat magarul din Shrek.
Parcurg in sens invers aleea ce-a lunga si reintru pe drumul principal. Nu merg nici zece minute si gasesc un indicator metalic pe care era desenata o sageata spre dreapta si pe care scria “gradina zoologica 900 metri”.

Cotesc la dreapta si vad pe trotuarul de vis-a-vis un mosulet care mergea in sens invers fata de mine. Strig inspre el si il intreb de peste drum:
- Spre gradina zoologica?
Mosul duce mana palnie la ureche si se uita mirat la mine.
- Spre gradina zoologica??? repet eu pe ton ridicat.
- Tot inainte! raspunde mosul si face semn cu mana indicand directia.
Oamenii astia stiu sa raspunda si altceva?! ma minunez in sinea-mi.
- Asta e pentru intrarea doi! continua mosul tinand doua degete la mana ca ochii de melc, pentru a confirma cifra rostita.
- Si cealalta intrare unde e? intreb eu
- Pe unde ati venit, tot inainte!
Eu pierd orice contact cu logica si ratiunea.
- Si pe care e mai bine s-o iau? intreb disperat
- Acuma daca sunteti aici, mergeti spre asta! raspunde dojenitor mosul aratand din nou semnul ochilor de melc cu mana dreapta.
***

***
Maimuțele lipseau cu desavarsire din custi, care pareau a trece printr-un proces de amenajare / renovare. Intr-una din ele, doi muncitori cocoțați pe o scara stropeau cu apa iarba din interior si incercau sa fixeze o plasa verde de niste fire de sarma.

In spatele meu, un baiat si o fata incepeau, tinandu-se de mana, sa parcuga traseul gradinii zoologice. Intrucat afisul de la intrarea aleei pe care mergeam informa vizitatorii ca zona in care urma sa intram adaposteste custile felinelor, maimutelor, papagalilor si reptilelor, fata il intreaba pe baiat:
- Oare unde or fi reptilele?!
Baiatul ii raspunde:
- Uite acolo doi crocodili
- Unde?! intreaba repede fata rotindu-si capul in toate partile. Si eu incep sa ma uit de jur imprejur sa vad unde-s crocodilii.
- Uite acolo, in verde!
- Unde?! intreaba cu nedumerire fata. Aceeasi nedumerire ma cuprinde si pe mine.
- Uite acolo, raspunde baiatul, cu furtunul in mana! si arata spre muncitorii de pe scara, imbracati in salopeta verde.

Fata incepe sa chicoteasca, eu injur in barba “bine c-am cazut si eu in plasa” …

Mai tarziu ajung sa vizitez si camera reptilelor unde, printre tot soiul de minuni cu piele lunecoasa era si un animalus pe-a carui cusca scria: “Crocodilul cu platosa”.
Ma duc repede la geam sa-l privesc doar pentru a gasi in interior un bazin cu apa din care statea cu ochii bulbucati si scosi deasupra nivelului o șopârliță de maxim treizeci de centimetri lungime, care da, aducea a crocodil, dupa coada, botic, trup si etc. Dar era suficient de mic incat sa incapa intr-o sticla de alcool, nicidecum nu era pe-atat de fioros pe cat titlul impunator de pe cusca ar fi lasat impresia (auzi tu, “crocodil cu platosa” viermisorul asta mic).
Statea in apa cuminte fara sa se miste, parca asteptand sa se umfle si sa creasca mare.
***

Ca de obicei, cele mai interesante animale precum felinele sau lupii, dormeau cine-stie-pe-unde prin fundul custilor incat nu le vedea nimeni. Cel mult o coada sau o labuță se vedeau pe ici pe colo, spre marea exaltare a vizitatorilor.

Ursul se invartea literalmente ca un leu in cusca, suplinind astfel protagonistul principal.

Singurele vietati care erau active erau o mana de gaini si cocoși care faceau zarva mare in cusca lor.
Camila statea obosita pe genunchi si molfaia alene ceva. Se incorda toata din cand in cand, se cutremura din toate incheieturile, dadea impresia ca urmeaza sa se ridice in picioare, toti vizitatorii isi armau camerele de fotografiat si se pregateau sa o pozeze de-ampicioarelea, dupa care se desumfla la loc si ramanea ingenunchiata pe pamant, spre dezamagirea oamenilor.

Lama se scarpina pe spinare de tot ce putea: gardul de sarma, copacul din cusca, țărâna de pe jos. Imprastia un praf si-o mizerie de jur imprejur si in afara custii, spre bucuria stupida a privitorilor.

Custile porcilor mistreti, cailor si taurilor erau ultimele in ordinea vizitarii, dar fiindca erau in reconstructie aveau doar oameni inauntru.

M-am simtit foarte placut inauntru si plimbarea prin gradina a fost nemaipomenit de frumoasa, dar m-am saturat asa de mult de cupluri si parinti cu copii care viziteaza impreuna obiective turistice, in general, si se cearta intre ei pe temele universale: “Unde te uiti?! Uita-te aici”, “Hai ca pierdem timpul, unde te duci?!”, “Hai tati ca-i tarziu, lasa ca mai venim”, “Nu asa, vezi ca tii mana pe obiectiv, vezi ca nu faci bine” etc.
***

Ma opresc la terasa din lateralul gradinii zoologice si-mi cumpar patru mici si o sticla cu apa. Imi propun sa ma plimb dupa masa pe aleea din lungul lacului, inainte de-a pleca spre urmatorul obiectiv.
Intreb pe fata de la terasa cum pot ajunge la muzeul satului, pe jos, din locul unde eram acum.
- Tot inainte! raspunde fata aratand cu mana spre aleea din lungul lacului.

Astazi e in mod oficial Ziua “Tot inainte!”
***

Inauntrul muzeului satului, soarele dogoritor soarbe fiecare picatura de apa din mine pe care reuseste s-o stoarca. Vad un furtun care strabate niste gradini si trece pe sib niste case si ma intreb daca nu cumva o fi transportand apa. Ma iau pe urma lui si ajung la o curte frumoasa plina de flori in interiorul careia o tanti in varsta statea cu o stropitoare fixata la capatului furtunului si uda gradina.
- Nu va suparati, aveti cumva un pahar cu apa? intreb eu cu gatul secat.
- Am, dar trebuie sa merg inapoi, spune batrana si imi indica prin privire casa aflata la sapte metri in spate. Asteptati sa termin ca mai am un pic de udat si va aduc, ca e drumul lung.
Eu casc ochii cat cepele in timp ce masor vizual distanta dintre casa si baba, apoi dintre baba si casa. Sunt doar sapte metri!!!
Of, unde-i parintele Nectarie de la schitul Sf. Ana care mi-a dat cu-atata drag un pahar cu apa cu o zi in urma?
- Ma asteptati, da? intreaba batrana.
- Da, da! spun eu in timp ce ma indepartez si imi continui calatoria prin muzeul satului.
***

Norocul mi-a suras si dupa nici zece minute de mers cu limba scoasa am gasit o terasa in interiorul muzeului. Grabesc pasul si cer vanzatoarei doua sticle cu apa. Pe una dintre ele o golesc dintr-o sorbire, iar pe cealalta o pastrez pentru drum.

Dupa inca doua minute de mers, gasesc o cismea din care sarea saltareata o apa rece si cristalina.
- Smecherii, si-au amplasat strategic terasa inaintea cismelei! rostesc in gand si merg si ma uda de la cismea din cap pana-n picioare, ca un ratoi.
***

Trec printre niste casute aflate in proces de renovare, la portile carora se odihneau cativa muncitori. Ii salut dand din cap in sus si-n jos. Muncitorii se uita la mine impasivi si nu raspund. Imi masoara de sus pana jos toiagul si continua sa taca. Merg mai departe fara reactie. In spatele meu ii aud cum isi spun unii altora: “Doamne fereste!”. A ramas un mister.
***

Urmatoarele ore le-am petrecut intr-un taram de vis. Am urmat toate potecile si caile pe care m-au plimbat picioarele. Muzeul Satului din Sibiu este unul dintre cele mai mari muzee de gen din Romania, am inteles, cu 12km de alei in interior. Am mers pe poduri din lemn care saltau sub greutatea-mi, am urcat zeci de scari spre pridvoarele caselor sau interiorul morilor de vant, am mers pe drumuri asfaltate, alei pietruite, carari batatorite.

Aproape de ora de inchidere ma aflam inapoi la poarta dintre muzeu si gradina zoologica.
Am plecat bucuros si implinit de timpul petrecut atat de placut in mijlocul naturii, superba ca intotdeauna.
***

Intoarcerea in centrul Sibiului am facut-o pe jos, “tot inainte”, evident, pe aceeasi strada lunga pe care mers-am de dimineata, dar schimband la primul sens giratoriu directia si alegand o continuare mai lunga, ocolitoare, dar noua pentru mine. Prefer de cele mai multe ori un drum lung dar pe care nu l-am mai vazut in detrimentul unui drum cunoscut si putin mai scurt.

Imi cumpar un sandvich si o sticla cu apa de la un magazin. Merg in Piata Mare doar pentru a gasi toate bancile ocupate. Cu greu gasesc un stalp cu piedestal pe care sedea o familie formata din tata, mama, doi copii si-o matusa si pe care mai era loc si pentru mine.

Ma asez, deschid sticla cu apa, sorb cu repeziciune cateva inghitituri si apoi ma pregatesc sa mananc sandwich-ul, desfacand pe jumatate eticheta-sigiliu.

- Tati, ce-ai facut aici? intreaba cu glas ardelenesc tatal pe unul dintre copii, care statea pe burta, pe piedestalul de piatra. Copilul evident ca nu zice nimic, iar tatal isi continua intrebarea in timp ce atinge cu degetul fundul copilului:
- Ai facut piș?

Eu incremenesc in asteptarea verdictului final. Hotarați-va oameni buni ce se intampla acolo, ca sa stiu daca mai deschid sandwich-ul asta aici sau o iau la fuga.

In urmatoarea secunda, tatal isi afunda nasul in fundul copilului si adulmeca. Pesemne o metoda parinteasca de-a sonda in mod neinvaziv ce se petrece in dedesubturile scutecelor.
Isi scoate apoi nasul si continua spre copil:

- Tati, de ce n-ai spus ca faci caca?
- Sa stii ca n-am niciun scutec la mine. Nici in masina nu am. intervine repede si sec nevasta spre soț.
- Dar cu ce îl ștergem? intreaba retoric matusa
- Imi trebuie un scutec. declara pe ton chirurgical tatal.
- N-am nimic, n-am nici macar un servetel, raspunde din nou mama.

In tot acest timp, copilul statea pe burta pe piedestalul de piatra, cu fundul in sus, ca un sfant potir pe altar la care se uitau si se minunau toti.

Mie mi s-a rupt filmul la “caca”. Am lipit eticheta-sigiliu la loc pe ambalajul sandwich-ului si am tulit-o cat am putut de repede.
***

Acum clopotul unuia din turnurile centrului vechi anunta ora zece seara. Am petrecut ultimele doua ore scriind aceste randuri, pe o bancuță din Piața Mare.
Noaptea a coborat domol peste oraș dupa ce in prealabil s-a dat in spectacol un soare frumos la apus. Opt stâlpi înalți cu cate doua becuri portocalii lumineaza enigmatic intreaga piață.

Tălpile ma dor, picioarele mi-s moi, ochii-mi vad tulbure, dar sufletul mi-e viu. A fost o zi frumoasa.
E timpul sa ma indrept inapoi spre hotel. Dihania asteapta sa mi se urce inapoi in cârca și să ma turtească mai tare în salteaua patului.

Addendum la Jurnalul de calatorie – 10 August 2015

Ma duc sa intreb perosnalul localului cand este ultima telecabina inapoi spre cota 1400.
- Telecabina nu mai functioneaza!
- Pai bun si eu cu ce ma intorc?!
- Cu telescaunul!

Telescaunul este acea minunatie de scaun care se deplaseaza pe fir, in care sezi in timp ce esti la zeci de metri deasupra muntelui iar vantul intra pe sub pantalonii scurti si te racoreste pe interior.
- Nu poti sa aluneci de pe scaun, cand se clatina? intreb eu
- Pai nu se clatina.

Aveam de ales asadar sa cobor pe jos toate pantele abrupte pe care abia le urcasem sau sa cobor cu telescaunul. Frica mi-era parca de ambele, dar macar la telescaun nu mai trebuia sa muncesc pe drum si in plus eram si curios sa vad cum e.

Imi strang pletele in coada si imi fixez bine sapca pe cap, pun in rucsacel tot ce aveam prin buzunare, agat rucscacul de piept ca sa am spinarea libera sa stau pe scaun, imi iau inima in dinti si ma duc la statia de coborare. Ii spun omuletului de acolo ca e prima oara cand merg cu telescaunul si il intreb cum e mai bine, sa imi pun ochelarii de soare pe ochi ca sa nu ma bata vantul sau nu?
- Mai bine fara, ca de la zgâlțâială va pot cadea si ramaneti fara!

No bun, am aflat ca se zgaltaie…

Scaunele veneau si plecau continuu. Ma duc la locul de urcare, omuletul imi explica ce-si-cum fara sa se ridice de unde sedea si fara sa vina sa ma dadaceasca la urcare.
Cateva scaune trec pana imi iau inima in dinti si ma postez fix pe mijlocul pistei. Vine urmatorul scaun, eu indoi genunchii si cobor fundul spre scaun iar acesta ma ridica incet de la sol ca o lingura care scoate o cupa de inghetata dintr-un borcan.

Intind repede mana in sus sa trag bara de protectie asa cum mi-a explicat omul si imi inclestez mainile pe ea, avand grija nu care cumva sa scap bunatatea de toiag.

Primul sfert din drum l-am coborat cu ochii inchisi. Era mult prea infricosatoare imaginea alunecarii pe sarma cu picioarele in aer deasupra muntelui.
Aud in urma mea bucuria si surprinderea unui cioban care-si plimba oile cum incepe sa strige dupa ce trecut-am pe deasupra-i: “ploua cu ciucalata! Ploua cu ciucalata!”

Apoi am inceput sa deschid alternativ cand un ochi, cand celalalt. Ambii nu-i puteam tine deschisi. Imaginea monoculara era mai putin infricosatoare decat cea binoculara, 3D.

Trec pe sub stalpii de sustinere, scaunul se zguduie din toti rărunchii asa cum imi fusese spus.

Cam pe la jumatatea drumului am inceput sa privesc cu ambii ochi. Am vazut ca sunt ok si m-am relaxat.

Am ajuns inapoi la cota 1400 exaltat. A fost super experienta.
Adevarul este ca frica si emotia generata de ea trebuie imbratisate, acceptate si cucerite.
Stomacul cu ale sale crampe si tremur la frica se antreneaza si invata sa se bucure de prezenta lor, iar abia atunci omul incepe sa traiasca, sa fie viu cu-adevarat.

De la cota 1400 am ales sa incerc telegondola roz in detrimentul telecabinei pentru a vedea cum e. Foarte placuta a fost coborarea in cabina roz eleganta in care, pe tot drumul, am cantat.

Telegondola m-a lasat in cartierul Furnica, de unde am mai mers vreo patruzeci de minute pe jos pana in centrul Sinaiei.
Pe drum am avut timp sa ma gandesc care ar fi cea mai corecta din punct de vedere moral, fata de toiag, decizie vis-a-vis de ce sa fac cu el. Pana la urma am decis sa il iau cu mine sa continuam tovarasia de drum.

Am ajuns inapoi in Sinaia ca un invingator, ca un luptator care a dus razboaiele sale si le-a castigat. Mergeam țanțoș cu pletele în vânt si cu toiagul in mana, placut obosit de toata experienta urcarii pe munte. Parca trecusera cateva zile de azi dimineata cand am plecat in sus.
Priveam oamenii cum ieseau din supermaket sau cum stateau la terase, ii vedeam cum se chinuiau pe pantele din fata vilelor unde erau cazati.
Parca stiau toti vitejiile pe care le facusem de-a lungul zilei si ma priveau cu admiratie si interes.

Inapoi in centrul orasului fiind crestea in mine senzatia ca ceea ce avusem de facut in Sinaia am reusit sa fac si ca timpul era acum sa plec mai departe. Voisem sa ma intorc la cota 2000 sa ma bucur de linistea muntelui si asa am facut. Voisem sa urc pe jos pe munte, sa merg cu telegondola, sa merg chiar si cu telescaunul, recunosc, voisem de ceva vreme, si am reusit sa le indeplinesc pe toate.

Doar drumul era cel care ma mai chema acum.
Mi-am scos repede tableta din rucsac, am cautat cazare si bilet de tren si am plecat glonte la gara. Niciodata sentimentul despartirii de un oras frumos nu a fost atat de absent ca acum cand sufletul mi-era umplut de bucuria implinirii, de bucuria realizarii, de potenta cuvintelor “La revedere, Sinaia. Azi am facut ce am vrut”.

Priviri inapoi, regrete de plecare, ganduri ca as mai putea face ceva, indoieli vis-a-vis de petrecerea ultimei ore inainte de urcarea in tren – toate erau absente. Facusem tot ceea ce imi propusesem sa fac, ceea ce dorisem si eram linistit.

La sapte si-un sfert seara a venit trenul care avea sa ma poarte trei ore prin noapte spre locul de unde scriu acum aceste randuri: Sibiu.

Jurnal de călătorie – 10 August 2015

Astazi m-am trezit dis de dimineata in camera mea cea frumoasa si iubitoare.

Am facut un dus si mi-am strans bagajelul si pornit-am la drum.

Mi-am pus in plan inca de ieri sa ma intorc la cota 2000. Dar nu oricum si nu cu telecabina, ci pe jos, pe drumul turistic montan.

Mi-a parut rau ca nu am betele de ski la mine fiindca stiam ca ma vor ajuta. Am cautat pe net si am gasit un magazin in apropierea parcului central sinaia care inchiria echipament de ski, printre care si bete de ski pentru doar 5 lei pe zi.

Am pornit inspre magazin traversand orasul pe de-a lungul, doar pentru a nu il gasi nicaieri.

Am dat telefon la numarul de pe site si imi raspunde o femeie adormita cu voce blanda.

Ii spun ca sunt in cautarea magazinului de ski iar ea imi spune sa astept sa mi-l dea pe sotul ei.

Imi raspunde sotul adormit cu o voce butucanoasa. Ii spun ca doresc sa inchiriez pentru ziua de azi niste bete de ski. Imi raspunde sec: “N-avem!”.

Purced asadar spre drumul turistic, regretand absenta unui timpreuna betigas de ski.

Am incercat pe drum sa gasesc pe la vreo casuta sau magazin vreun bat, eventual de cumparat, dar nicaieri nimic. Vorba aia, traim in tara in care se fura lemnul si se distrug padurile, cum mi-am imaginat eu ca am sa gasesc toiage asa, pe strazi?!

Am inceput urcusul spre cota 1400 pe strada Schiorilor. O cabana mare si frumoasa cu ghivece cu flori rosii la geam saluta vesela calatorii de pe drum. In fata ei avea o firma mare de puatra, frumoasa, in spatele careia vad rezemat … un toiag!!!

Ma uit la el precum gaina la boaba de porumb proaspat, intorcandu-mi capul pe toate partile. Il iau cu grija, il probez, vad ca e bun … il pun la loc, sa nu cumva sa il fur. Ma uit de jur imprejur, vad ca nimeni nu striga “hotii”, il mai iau o data il mai probez … era perfect!

Apoi vad un barbat de-al cabanei dupa impresie care statea in fata unei camionete si nu zicea nimic. Ma duc la el si il intreb daca stie cumva daca bațul este al cuiva si daca as putea cumva sa il iau eu.

Omul face ochii rotunzi, se uita la bat, se uita la mine, vede ca sunt serios in intentie fupa care spune pe ton bkand si incurajator: “Luati-l, luati-l!”

Am fost cel mai fericit, eu si cu toiagul meu. Am continuat urcusul.

Si ce mai urcus avea sa ma astepte!

Un drum superb taiat in serpentine prin padure. Eram vesel si fericit si simteam ca parca intreaga padure care ma imbratisa din toate partile e numai a mea. Am mangaiat copacii si am gadilat acele brazilor teposi.

Apoi am ajuns la un panou informativ turistic pe care scria: “Drum frecventat de ursi! Nu mergeti singuri si nu stati pe loc!”

Dupa ce m-am cacat pe mine de frica, am inceput sa ma gandesc. Ma uit de jur imprejur – eram singur cuc, iar cele mai apropiate suflete umane erau inapou cu vreo 3km. In plus, panoul incepuse sa mi se para suspect, zice sa nu stau pe loc, dar ca sa il citesc trebuie sa … stau pe loc.

Asa ca am pornit repede repejor inainte, cu Doamne-Doamne in gand rugandu-l sa ma apere de ursi.

Imi imaginam lupte epice care ar avea loc intre mine si un potential urs care mi-ar iesi in cale. Imi imaginam cum as invarti toiagul in aer precum Mihai Viteazul sabia si as lovi ursul in cap cu asa de multa putere incat ar ameti si s-ar clatina pe picioare si as urla inspre ele atat de fioros incat s-ar speria de toata energia si curajul din mine si ar fugi.
Apoi imi aduceam aminte ca doar capul mi-este in nori, dar picioarele mi-s pe pamant si mai spuneam in gand o rugaciune, sa ma apere Doamne-Doamne de ursi.

Dupa ceva drum, dau peste un izvor care curgea printr-o teava mica metalica direct din munte. Vai ce incantat am fost, direct la el m-am dus si am inceput sa ma adap precum un cal insetat. Eram asa infierbantat iar apa era asa de buna incat nu mai imi pasa daca venea ursul sa “bea apa cu mine”.

Am continuat ascensiunea pentru a gasi la urmatoarea serpentina o balta mare de apa care bloca tot drumul si peste care a trebuit sa sar. Se umplea continuu de sus si se prelingea pe marginea drumului in jos. Atunci am realizat, era bunul si racoritorul izvor care ma bucurase asa de mult cu apa lui cristalina cativa metri mai jos, inapoi.

Am continuat sa urc si am ajuns la Schitul Ana. Un preot in jur de 35 de ani ma invita sa poftesc daca doresc inauntru. Il intreb daca as putea gasi niste apa. Foarte saritor si amabil ma pofteste inauntru si spune ca imi aduce el apa.
Vine inapoi cu un pahar si o butelca mare de sticla plina cu apa rece si cristalina, din care imi toarna in pahar.
“Este de izvor de aici!” imi spune incantat in timp ce beam …

Schimbam cateva vorbe, ma intreaba unde lucrez si cand afla ca sunt programator si ma pricep la computere, se bucura si ma intreaba daca il pot ajuta la computer.
“Cu mare drag spun eu” iar parintele fuge repede in casa si se intoarce cu un laptop mare si frumos in brate.
“Vreau iconite pentru youtube si google, pe desktop, sa dau click pe ele si sa se deschida direct”
Fara prea multa greutate indeplinesc taskul in cauza spre marea bucurie a parintelui.
Cumpar de la el o bratara din cele pe care el le impletea, foarte frumoase dealtfel. Imi spune o vorba foarte frumoasa in timp ce imi prinde bratara pe mana: “Sa stii ca e facuta cu sudoarea muncii mele, sa iti aduci aminte, preotul care ti-a dat un pahar un apa”, rostita pe ton bland si calm.

Intr-adevar, ce important un pahar cu apa …

Doua doamne in varsta care sedeau in biserica ma invita sa merg sa ma inchin la moaste. Ma conformez.

Imi spun cele doua doamne ca si ele merg la cota 1400 si imi propun sa mergem impreuna fiindca le este frica de urs. Le spun ca eu merg repede, pastrand pentru mine continuarea “Si mie mi-e frica de urs”.

Plec de la schit pentru a ajunge dupa zece minute la cota 1400.
Ma refugiez la o terasa unde imi refac rezerva de energie cu patru mici, un carnat si un castravete murat.

Apoi, un singur drum ma imbia sa il urmez. Inainte si in sus, spre cota 2000.

Intreb localnicii pentru a ma asigura de drumul cel bun si ma aventurez in cel mai palpitant urcus pe care l-am facut pana acum.

Pe drum gasesc un alt baiat, tot Andrei, localnic, care mergea in acelasi scop si continuam apoi drumul impreuna spre varf.

Desi drumul turistic ales era unul simplu si sigur, totusi pentru un urias lipsit de exercitiu fizic si conditie, ca mine, a fost destul de greușor.

Am avut sincer noroc cu tovarasul de drum si tiz fiindca am fost mai motivat sa incerc pantele de care altfel imi era frica, cand il vedeam ca el le urca cu un pas inainte. Tot cu efort si respiratie ampla urca si el, la fel ca mine, dar le urca, asa ca sigur puteam si eu.

Acum scriu randurile-aceste din cabana de la cota 2000.
Am ajuns si sunt cel mai bucuros.
Am facut vreo doua ore din Sinaia pana la 1400 si inca vreo doua ore de la 1400 la 2000.

A fost superb!
Iar linistea periculoasa a muntelui inspira atat de multa viata in sufletul meu incat sunt cel mai fericit.

Jurnal de călătorie – 9 August 2015

Ajuns-am in sinaia la doua si jumatate dupa-masa.
Am mers sa revad parcul si apoi m-am dus direct la telecabina. Vroiam sa revad muntele.

Mi-au spus ca pot merge doar pana la cota 1400, intrucat tocmai ce pierdusem o cabina iar urmatoarea nu s-ar mai fi sincronizat cu cea de intoarcere, caz ca urcam pana la cota 2000.

Am zis ok si mi-am luat bilet.
Cateva minute mai tarziu eram la cota 1400. Acolo mai urca, pe langa telecabina si o telegondola operata de alta firma. Am mers sa intreb pana la ce ora este deschisa si mi-au spus ca-i pana seara la sapte, mult peste ora de intoarcere de la cota 2000 a celuilalt operator.

Asa ca am fugit repede inapoi la telecabina sa prind ultima cursa a serii spre cota 2000. Tanti de la bilete mi-a spus ca n-as face decat sa urc si sa cobor la loc fiindca voi avea cel mult sapte minute de stat. Am zis ok si mi-am luat bilet.

Ajuns-am sus dupa cateva minute si am fugit repede afara din statie pentru-a ma bucura de munte. Am iesit afara, un cer senin cu un soare superb, fara vant si aproximativ 24 de grade.
Si peste toate, liniste. O liniste sublima.

M-am bucurat de cele sapte minute si apoi m-am intors la cabina. Am pornit inapoi. La cota 1400 am avut noroc si-am prins tot cabina de intoarcere, deci am folosit acelasi bilet.

Apoi am mers la gara si am venit la predeal. O ora si jumate am avut la dispozitie si am stors-o cat am putut. M-am simtit bine.
La iesirea din gara era un afis mare pe care scria “Taticu’” . Nu, glumesc. Nu l-am cautat si prin urmare nici gasit pe Sipoteanu.

Acum sunt in gara, astept trenul ce ma va duce inapoi in Sinaia, unde am o camaruta rezervata pentru o noapte.

Unde ești astăzi?

Astăzi am mers să te caut.
Am mers peste tot, pe-unde știu
că te-am vazut ultima dată.
M-am gândit că poate-am să te întâlnesc din nou,
poate-am să te regăsesc
și vei trăi din nou în viața mea.
Aproape, parcă, te-am văzut pe străzi,
printre clădiri, pe unde-mpreună mergeam
când eram mic.
Aproape c-am simțit amintirea atingerii tale,
mi-am adus aminte când trăiai în mine,
când te aveam în suflet și-n gând.

Unde ești acum speranță?
Unde sunteți toate vise-ale copilăriei?
Spune-mi unde să te regăsesc, speranță?
Unde ești când am atâta nevoie de tine?
Unde s-a dus toată pofta de viață,
tot cheful de lucru?
Unde-au pierit năzuința și visele
sau credința că pot face ceva?
Eram parcă ieri mic și copil
și până noaptea târziu stăteam treaz
și scriam, pictam, meșteream sau citeam.
Vroiam și credeam că voi face atâtea …
Și-acum nu mai cred că voi face nimic.
Tot ce e-njur m-apasă și trage de mine
și tot mai departe și tot mai departe
mă ține…

Te vreau, te vreau iar lângă mine
speranță și-ambiție și dorință și vis…
Fără voi sunt nimic:
doar un mort, o bucată de carne
plimbată pe două picioare.
Unde ești astăzi, speranță?

O spartă venă care curge

O viață lipsită de sens
De motiv, de parfum, de culoare.
Mucegai generat de condens
Speranță-n zadar și apă de ploaie.

O roșie sfeclă ce curge șiroaie
E tot ce ai fost și tot ce vei fi
Ai crezut, ai visat că speranța nu moare
Dar ghici?! când ea-nceteaz-a trăi.

Un drum gol, nesfârșit, fără capăt și fund
Făr’ de iesire și făr de-intersecție
Înainte, înapoi: doar zgomot și grund.
Poți să te-oprești. Oricum e o frecție.

Și nicio-ntrebare nu mai are răspuns
Și niciun tablou nu mai are patină
Și știi că greșești. Dar ți-a ajuns
Și nu mai ai chef de nicio lumină.

Alarmă, alarmă! Sare lumea să strige
De renunți, e-un păcat! Ah, vai, aoleu!
Dar pe nimeni pantofii-ți nu-l strânge
Îi doare în pulă – un bețiv în troleu.

Și la urma urmării prostul ești tu de-aștepți
cuiva să îi pese. Dar nu speri, că știi asta bine.
Dar nașpa! Greșit sau corect, te destepți,
Nu contează, și vezi că nu mai depinde de tine.

Ratare. Inutil. Incapabil. Mult prea târziu
E prea greu. Nu se poate. Nu ai cum.
Și din ce simți mai mult că-i realitate…
La dracu’ cu tot! Citiți un postum.

Page 1 of 1012345678...Last »