Arhivele categoriei: Blog, Despre & Contact

Ce mâncăm?

Oamenii trebuie tot timpul să bage ceva în gură.

  • Am comandat o pizza 
  • Cât durează?
  • 10 minute
  • Ce mâncăm până e gata?

E doar un exemplu de dialog pe care il aud mereu.

  • Masa e gata în 15 minute
  • Hai să bem ceva până vine.

Ar fi alt exemplu des auzit.

La birou trebuie să ronțăie ceva. La film la fel. La meci nici nu mai zic.

Cranț! Cranț! Gâl! Gâl!

  • Ne întâlnim cu Ion peste o jumătate de oră în stație la mall
  • Așa mult? Păi ce să mâncăm cât așteptăm?

Așa de mult le trebuie oamenilor să bage ceva în gură, încât o să ia orice. 

Unii mâncare, alții băutură, alții țigări. Sau alte chestii.

Or să bage și prostii în gură, ceea ce e lesne de înțeles, de vreme ce atâția oameni scot prostii pe gură.

Bolboroseli despre cuvinte și imagini …

Găsesc uneori foarte multă comoditate în a răsuci cuvintele pe vârful limbii de-așa manieră încât fraza pe care o rostesc să aibă o cursivitate lirică și o melodie ușor de urmărit chiar dacă își are existența în genul epic.

Resimt, aș mai putea adăuga, și-un soi aparte de plăcere, dincolo de sus-numita comoditate, atunci când manipulez cuvintele și modelez imaginile cu-ajutorul lor.

I-aș spune ”programare literară” acestui gen de construire a imaginilor virtuale reconstituite din imaginație întocmai cum în orele de lucru dau viață aplicațiilor software.

Imagini din cuvinte, universuri din imagini, posibilități nesfârșite.

Impresionabilitate scăzută

Devin tot mai puțin impresionabil de ceea ce se întâmplă în jurul meu.
Activitățile și realizările oamenilor mă mișcă tot mai puțin. Nu sunt interesat.
Performața celor din jur mi se pare ceva normal, care “așa ar trebui să fie”; nu mă încântă, nu mi se pare a fi ceva deosebit.

Încerc să mimez pe cât posibil surprinderea și încântarea, față de cei de lângă mine, pentru a le oferi un feedback sociabil cu care sunt obișnuiți.
Încerc să mimez încântarea, pentru a le oferi momentul de împlinire personală pe care și-l doresc.

Spun “Wow”, “Uau”, “Vai, ce frumos!”, “Mă bucur!”, “Îmi place!”, “Foarte bine!” doar pentru bucuria celui care aude aceste cuvinte, fără ca să simt în sufletul meu, în 99% din cazuri, adevăr în ceea ce zic.

Natura mi se pare cu adevărat deosebită. Natura mă impresionează și mă surprinde, aproape de fiecare dată.
Mă impresionează lumea imaginară. Mă surprind și mă încântă posibilitățile de dezvoltare, explorare și creare din lumile inexistente (respectiv imaginație, vizualizare, creație, visare).

Ceea ce ține însă de oameni mi se pare din ce în ce mai puțin interesant.
Nu înseamnă că nu găsesc oamenii a fi frumoși sau dragi sau că nu îi iubesc.
Dimpotrivă, îi iubesc și îmi sunt dragi. Doar că ceea ce fac ei, în majoritatea cazurilor, nu mă mai impresionează.

Mă însingurez. Mă înstrăinez. Mă închid. Mă schimb.

Vise și filme

Filmele reprezintă pentru mine o puternică sursă de motivare, de eliberare, de creativitate, de imaginație, de visare.

Doar în filme pot să văd cum un ipotetic președinte al unei mari puteri globale încasează un glonte în cap drept pedeapsă simbolică pentru crimele pe care le-a săvârșit.

Doar în filme pot să văd un spion care rămâne în viață și își trăiește fericirea scăpând ca prin urechile acului dintr-o sumedenie de pericole.

Doar în filme pot să văd, în sine, un spion, hahaha.

Simt că doar prin intermediul filmelor aș putea atinge milioane de suflete, aș putea alina răni și dureri, aș putea ridica și înălța spirite, aș putea da vise, speranță, frumusețe și impresionare. Simt că doar prin filme și în filme aș putea fi liber și trăi cu adevărat.

Poate că viața bate filmul în fiecare zi, dar realitatea este limitată. Ori filmul este nelimitat. Imaginația este nelimitată. Atunci când în realitate avem parte de imposibil, în irealul din filme avem totul posibil.
Iar aceasta e o viață în care sunt flămând de dorița de-a mă lăsa pierdut.

Am scris versuri de la șapte ani

Dacă te duci, aici în site-ul meu, pe pagina categoriei ”poezie” ai să găsești multe poezii publicate prin anii 1995 – 1997, ceea ce evident o să îți ridice mai multe semne de întrebare. Hai să-ți explic eu despre ce este vorba, înainte de a merge mai departe cu întrebările și interogrările. Dar pentru aceasta, va trebui să te plimb într-o călătorie prin amintiri și să te duc cu mai bine de un sfert de veac în trecut …

Eu am învățat alfabetul limbii române la un an și unsprezece luni. Mama a scris fiecare literă din alfabet pe câte un cartonaș de aproximativ 5 pe 7 centimetri, cu o cariocă de culoare verde (da, chiar îmi aduc aminte culoarea literelor și dimensiunea cartoanelor).

Îmi arăta câte trei litere, timp de trei zile. Apoi următoarele trei zile introducea următoarele trei litere plus cele precedente și tot așa. După ce am ajuns la sfârșitul alfabetului, am avut repetiții generale. După aproximativ trei săptămâni de stiudiu am învățat alfabetul.

Așa am învățat eu să citesc și să scriu și am scăpat de pericolul anafalbetismului după mai puțin de primii doi ani din viață. Foarte cool, nu-i așa?

Fiind un cunoscător în ale literelor, nu m-am obosit să vorbesc în primii ani de viață. Prima dată când am vorbit a fost la trei ani, în mod complet spontan și surprinzător, dar și prima propoziție rostită de mine a fost pe măsura timpului așteptat de biata-mi mamă să audă cum vorbesc: ”Ia uite mami cât gunoi s-a adunat în rigolă!”.

Dacă în timp ce citești toate acestea începi să devii neîncrezător în ceea ce spun, hai să-ți zic direct: nu te îndoi, fiindcă tot ce spun este veritabil. Adevărul este că am fost un copil foarte deștept și am avut noroc să am o mamă care să înțeleagă acest lucru. Am avut parte de multe ghinioane și evenimente negative când am fost copil, dar un noroc foarte mare pe care l-am primit de la Dumnezeu a fost acela că mi-a dat o mamă inteligentă și cu suflet mare, care a știut să mă crească.

Poate ți se pare că sunt lipsit de modestie sau lăudăros fiindcă zic aceste lucruri, dar în realitate sunt doar un om direct. Nu are niciun rost să mă ascund după deget sau să nu spun lucrurilor pe nume, iar în definitiv, ai intrat pe pagina aceasta pentru a găsi niște răspunsuri, ți-aduci aminte? Ai vrut să afli de ce am scris poezii în 1995, la doar 7 ani. Tot ceea ce scriu acum, inclusiv aceste dezvăluiri ”lipsite de modestie” nu fac decât să construiască fundamentul răspunsului la întrebarea ta.

Ei bine, primii ani de viață în care nu am vorbit deloc și-au spus cuvântul după vârsta de trei ani când am început să pălăvrăgesc. Și-au spus la propriu cuvântul. Aveam un debit verbal extraordinar când eram mic. Ai putea spune chiar că aveam diaree verbală. Și acum mai am.

Îmi aduc aminte că într-o zi pe când aveam 3 sau 4 ani, mama și bunica au decis să vadă cât de mult timp pot să vorbesc fără să mă opresc. Atât le-a trebuit. Am stat două ore timp în care am vorbit tot ce mi-a trecut prin minte după care, văzând că nu prezint nici cel mai mic semn de oboseală, dragele mele ocrotitoare au decis să mă oprească pentru a-și vedea de treburile zilnice.

Apropo, cred că ai oservat deja că folosesc expresii de genul ”îmi aduc aminte” pentru evenimente care s-au petrecut în frageda-mi copilărie. Adevărul este că da, chiar îmi aduc aminte aceste evenimente, cu imagini pe care le văd în spatele capului. Eu am o memorie fantastică, dar care înregistrează evenimente după bunul ei plac. Prin urmare este perfect plauzibil să nu mai îmi amintesc anii de domnie ai nu-știu-cărui domnitor român despre care am învățat în clasa a cincea, dar să-mi aduc aminte cu lux de amănunte, cu imagini color, sunete și mirosuri o întâmplare de pe stradă, să zicem de pe Dinicu Golescu unde am copilărit, de la vârsta de 3 ani.

Cele mai vechi amintiri pe care le am sunt cele cu cartonașele cu alfabetul scris cu carioca verde, de la un an și unsprezece luni și câteva incidente din timpul revoluției din 1989, când aveam aproape 2 ani și o lună.

Revenind la povestea principală, dacă tot aveam în minte o grămadă de litere proaspăt învățate care țopăiau prin memoria mea, am hotărât să fac ceva cu ele. Așa că iată-mă undeva prin preajma vârstei de 3 ani cum citeam din ziare și copiam articole. Așa mi-am format eu vocabularul, citind presa scrisă din România, care la momentul respectiv, cu aproape un sfert de secol în urmă, era construită pe un fundament serios. Era acel jurnalism care în ziua de astăzi nu mai există, nici în presa scrisă și nici în cea online.

Eu am învățat literele de tipar și doar cu litere de tipar știam să scriu când eram mic. Caligrafia și restul de bazaconii le-am lăsat pentru clasa întâi, nu de alta dar aș fi riscat altfel să mă plictisesc prea tare la școală.

Odată ce am avut literele învățate și apoi o grămadă de cuvinte noi adăugate în vocabular, ce aș fi putut să fac altceva cu ele decât să încep să le combin în toate modurile posibile și să văd ce iese? Așa au ieșit primele mele texte, felurite compuneri și jurnale scrise la frageda vârstă de trei ani.

La patru ani s-a petrecut cel mai impresionant moment din viața mea și a luat naștere cel mai important sentiment uman: m-am îndrăgostit de o fată. O vecină din bloc, de la scara alăturată; o fetișcană de 7 ani pe nume Mona. Și-acum mi-o mai aduc aminte, cu năsucul roșu și cu ochii plini de lacrimi, marcată de evenimentele copilăriei sale zbuciumate.

Atunci mama mi-a spus că fetelor le place să li se scrie poezii și cântece. Ehei, săraca mea mamă, numai dacă ar fi știut cum vor ajunge fetele din ziua de astăzi, poate că nu mi-ar mai dat acel sfat și m-ar fi învățat în schimb cum să-mi cumpăr când fi-voi mare BMW-uri și apartamente :))

Lăsând gluma la o parte, sfatul mamei a fost unul bun și de suflet, iar eu am început a-i scrie Monei serenade pe care i le cântam sub balcon. Și-acum îmi mai aduc aminte emoția de atunci, Doamne ce sentiment! vâd cu ochii minții cum eram în antreul apartamentului în care locuiam atunci și ne încălțam, mama și cu mine, în graba mare, fiindcă eu tocmai terminasem de scris pe o coală A4 un cântec pentru Mona și vroiam sa merg neapărat să i-l cânt. Era o după-masă de vară, iar căldura de-afară era eclipsată doar de căldura din sufletul meu.

Îți dai seama tu oare, în timp ce citești aceste rânduri, ce sentiment trebuia să fie la vârsta de patru ani să te încalți grăbit și să îți aduni curajul pentru a merge sub fereastra unei fete (cu părinți, vecini, etc în jur)  pentru a-i cânta o serenadă scrisă de tine în care îi mărturisești iubirea? Pe mine sincer mă uimește că acum în timp ce scriu aceste rânduri retrăiesc emoția de atunci și văd atât de limpede și de clar imaginile – amintiri ale acelor clipe.

Versurile serenadei mele erau fruste și reflectau realitatea:

Mona, te rog să nu mai plângi
Fiindcă ești fetiță mare
Și nu trebuie să plângi.
Mona, te iubesc!
Cu tine toată viața vreau să fiu!

Nici nu știu ce s-a mai întămplat cu Mona; ar fi chiar bestial dacă aș afla ceva despre ea, acum mă gândesc. Cu internetul si comunicarea de astăzi, chiar, hai să vedem dacă aflu ceva: o fată pe nume Mona care la vârsta de șapte ani locuia cu părinții într-un bloc pe Dinicu Golescu nr. 23-25 la scara 1, etajul 1, la fațadă. Să vedem!

Mona a fost doar începutul. A urmat o serie întreagă de fete de care m-am îndrăgostit, toate cu cel puțin 17 ani peste cei patru ani ai mei. Librărese, vânzătoare, măcelărese, aprozariste, măturătoare, you name it. Așa de multe și fiecare cu acel ceva aparte care impresiona încât pentru a le ține evidența a trebuit să îmi fac un ”caiet de iubite”.

Așa că iată-mă la patru ani, luând de la mama un caiet dictando A5 mai vechi și transformându-l într-un jurnal al iubirii eterne, în care am completat și adăugat intrări până prin preajma vârstei de 6 – 7 ani cred.

Fiecare fată despre care scriam era trecută cu prenumele ei, pe care aveam grijă să îl aflu în cadrul unei discuții pe care o purtam cu ea, de regulă după o abordare de genul ”Bună ziua, eu sunt Andrei și îmi place de tine. Aș vrea să știu cum te cheamă!” Este absolut impresionant cât de multe zâmbete și pupici poți obține când ești mic cu o replică de genul acesta și cât de nefuncțională devine pe măsură ce crești în etate.

Pentru cazurile în care nu reușeam să aflu numele fetei în cauză, lucru care însemna cel mai probabil că fata de care îmi plăcuse mergea pe stradă în timp ce eu eram cu mama într-un tramvai în mers și n-aveam cum să scot capul pe geam și să strig ”Hei, fata!”, foloseam o identificare descriptivă, de exemplu ”fata cu cămașă verde, păr blond și gât fin de la Miciurin”.

Am avut parte și de situații delicate, precum cea în care mi-a plăcut de o fată de vreo 18 ani,  din parcul Herăstrău. Fata era împreună cu iubitul ei și cu încă un cuplu. Stăteau toți întinși pe iarbă, iar cuplurile se pupăceau (fiecare cu perechea lui). Eu m-am dus la ei și intrerupându-i din activitate m-am adresat fetei cu pricina: ”Mă scuzați, mie îmi place de dumneavoastră și aș vrea să știu cum vă cheamă fiindcă am un caiet de iubite în care vreau să vă notez”. Parcă mă și văd ca un Mr. Bean în miniatură oprind patru oameni din sărutare pentru a-i spune uneia dintre fete că vreau să-i trec numele în caietul meu de iubite :)))

Apoi notam în dreptul fiecărei fete ce m-a impresionat cel mai mult la ea. De regulă gâtul fin, mânuțele mici, trupul subțire, părul blond sau părul fluturând în bătaia vântului erau cele mai dese atribute care mă impresionau foarte mult și pe care le observam. Dar erau și multe altele, particularități ale fiecărei fete/femei pe care eu le observam. Este pur și simplu impresionant de știut cum fiecare fată are ceva deosebit, ceva frumos, ceva care merită observat și adorat, indiferent de orice altceva.

Mi-au plăcut fete care măturau strada pentru că aveau niște ochi superbi de culoare albastru deschis și niște mânuțe mult prea fine pentru a ține o mătură din crengi de copac cu coadă de lemn (cum erau măturile gunoierilor stradali de pe vremea mea). Mi-au placut fete fiindcă aveau o voce gâjâită, aparte. Fiindcă aveau un gât subțire și fin și lung sau fiindcă părul lor flutura atunci când alergau pe coridoarele instituțiilor în care lucrau.

Simțeam că îmi doresc să le văd iar și iar și iar. De cele mai multe ori, singura reîntâlnire era doar cu amintirea lor notată în caietul meu de iubite. Cu alte fete care lucrau în locuri fixe (de exemplu librăria Mihai Eminescu din Capitală unde m-am îndrăgostit de Aurelia) am avut noroc să mă revăd foarte des, fiindcă mergeam la ele ”în vizită”.

Iubirea a fost cea care m-a determinat să încep să scriu poezii.

Aveam doar șapte ani și mă îndrăgostisem iar, de data aceasta de o jurnalistă de la ziarul Azi. Atunci a fost declicul când am început efectiv să scriu poezii. Primele au fost versuri albe, dar niște încercări care n-au meritat să părăsească stadiul de ciornă. Apoi în decurs de câteva săptămâni au început să curgă versurile albe care au pus bazele primelor mele poezii complete, care se regăsesc dealtfel publicate și pe acest site.

După versurile albe, am început să creez poezii cu formă fixă: rondele, sonete. La opt ani am avut debutul literar în revista pentru adolescenți ”Salut”, a lui George Mihăiță. Redactorul care s-a ocupat de publicarea poeziilor mele, Dan Cipariu, mi-a recomandat să-l citesc pe Esenin, Voznesenski, Leonid Dimov.

Ce ironie frumoasă a sorții că peste ani, eu am urmat cursurile Liceului Teoretic Teologic Timotei CIpariu, din Capitală (pe care de altfel l-am și părăsit cu trei luni înainte de a-l termina, urmând să-mi finalizez formalitățile mulți ani după, dar aceasta o voi povesti cu altă ocazie).

A fost prima mea întălnire cu bibliotecile de stat (care acum nu mai există) de unde am împrumutat cărți. La vremea respectiva, în zona Gării de Nord din București aveam cel puțin 5 sau șase biblioteci pe care le-am vizitat și la care mă abonasem (mă rog, abonamentul cred că era pe numele mamei, dar beneficiarul eram eu).

Și-acum mi-aduc aminte că aveam șapte ani, iar una din cele două camere ale apartamentului în care locuiam tocmai trecuse printr-un proces de renovare (e o poveste mai lungă pe care am s-o spun cu altă ocazie). Abia terminată fiind, am avut un bec verde chior (din nou, altă poveste și amintire superbă pe care am s-o spun cu altă ocazie) pe care l-am montat în tavan, iar în cameră pusesem o masă mare pe care lucram. Era seară și tocmai venisem acasă de la biblioteca de pe strada I.Gh.Duca de unde imprumutasem o carte cu poezii scrise de Leonid Dimov (rondele, în special), la recomandarea lui Dan Cipariu. Eram obosit, mă dureau ochii de la lumina slabă și verde a becului, mama spăla ceva prin baie și hodorogea, dar stăteam cu multă bucurie și nerăbdare să citesc poezie după poezie din cărticica abia împrumutată.

Nu știu dacă tu, care citești aceste rânduri ai trăit vreodată bucuria unei cărți pe care o citesti pentru prima dată și exaltarea pe care o resimțeam în frageda-mi copilărie de fiecare dată când aveam ocazia să citesc o nouă carte pe un domeniu care mă interesa, dar lasa-mă să spun doar atât: nu știu dacă pot să egalez, la nivel spiritual și profund, bucuria pe care o trăiam când eram mic și citeam o nouă carte (de poezii, de electronica, etc) cu nimic altceva din prezent.

Pentru poeziile mele de dragoste și pentru picturile mele am primit, la vârsta de șapte ani, din partea UNICEF prin Olga Jora, ”Premiul de Precocitate pentru poezia de dragoste și pictură”. Am apărut prin ziare și reviste, am publicat câteva texte în ”Revista Cutezătorii”, în primul număr al revistei ”Pif” în limba română și de-aici povestea continuă în altă direcție pe care am s-o detaliez separat în altă istorioară.

Opresc aici incursiunea în trecutul îndepărtat, la care am să revin totuși cu alte texte și scrieri fiindcă prin ceea ce am povestit acum nu am reușit nici măcar să zgârii suprafața sacului cu povești și amintiri pe care le am din copilărie.

Mergem în urmă cu opt ani, și-mi aduc aminte că eram în liceu, în clasa a zecea, și am recitat în cancelaria profesorilor, cu ocazia Sărbătorii Naționale, o poezie pe care o scrisesem cu 6 ani în urmă, în 2000. Ceea ce mă amuză acum, dar la vremea respectivă mă scârbise, a fost reacția unei profesoare suplinitoare bătrână, de limba română, care după terminarea evenimentului mi-a spus că ea nu crede că eu am scris acea poezie în 2000 (adica la 13 ani) fiindcă ”la acea vârstă un copil nu este suficient de matur pentru a scrie asemenea versuri”.

Ehei, doar dacă ar fi știut bătrâna cotoroanță câte lucruri deosebite am făcut eu de la un an și unsprezece luni încoace și că eu n-am fost niciodată un copil precum ceilalți copii …

Așa că acesta este motivul pentru care vei găsi la mine în site postări a căror dată de publicare se duce înapoi până în anul 1995. Fiindcă atunci am început să scriu poezii și fiindcă mi se pare normal și natural să trec data reală la care ele au fost scrise.

Aveam doar șapte ani când am scris primele poezii și dragostea a fost cea care m-a determinat să purced astfel.

O vară într-o zi – The Color Run

O vară într-o zi – The Color Run, 13 Septembrie 2014 Bucuresti

Așa cum cum spuneam în postarea anterioară, ieri m-am înscris la Color Run 2014 București, în ultima zi de înscrieri, iar astăzi am fost să alerg și să mă colorez.

Eu iubesc plimbările și mersul pe jos și îmi place foarte mult să merg repede. Fac plimbări și de câte 20 – 24 de km de mers pe jos și ating viteze (pe porțiuni de drum) de aproximativ 8 kilometri pe oră la mers rapid (fără alergare), dar cu alergatul nu prea am experiență.

Deși sunt Săgetător și simt în mine nevoia de a zburda liber ca un mustang pe câmpii și dealuri, din cauza unor motive/sugestii și temeri protești datând încă din copilărie, nu am alergat în mod constant și regulat niciodată.

Am fost foarte bucuros că am mai prins locuri și că m-am înscris. Faptul că această cursă nu e una cronometrată și nu există învingători sau învinși, mi-a dat curaj :D În plus de asta, numărul de concurs pe care l-am avut a fost 9253, iar suma cifrelor redusă la un singur digit este 1, ceea ce mi-a alimentat fanteziile paranormale :D

Before the color run

Before the color run

Astăzi dis de dimineață am plecat de acasă și cu ajutorul unui tramvai am ajuns foarte aproape de zona de concurs, restul distanței parcurgând-o pe jos. La 8 jumate, când era anunțată intrarea participanților eram destul de puțini, nu mai mult de 100 aș zice. Până la ora 10 când s-a dat startul se adunaseră însă câteva mii (nu știu exact cât, se zicea că cică ar fi fost 10 mii … )

DIn dorința de-a alerga ușor, am plecat fără niciun accesoriu la mine înafară de ceas și un prosop mic. Astfel am fost singurul participant care n-a făcut nicio poză și care n-a avut telefonul la el :(

Înainte de start m-am plimbat pe la corturile partenerilor, am primit un voucher de o zi la World Class Fitness (cool, chiar vroiam să merg la centrul din Promenada Mall să văd cum e), mi-am făcut un tatuaj nepermanent cu mascotele Orange și m-am minunat când am aflat că păpușica unicorn (ROnicorn) de vânzare costa 50 de lei (pe care nu-i merita, părerea mea :p ).

Startul s-a dat la 10 și un pic, în valuri. Eu am intrat în valul 3.

Am început alergarea fără să-mi iau sticluță cu apă, ceea ce m-a costat mult. Eu sunt “un om fierbinte” – nu în sensul porno, ci la propriu, adică am tot timpul temperatura corpului puțin peste 37 de grade celsius. Dacă fac muncă fizică, imediat mă înfierbânt de tot și respirația mi se umple de vapori de apă, motiv pentru care am nevoie să consum apă pentru a-mi reduce temperatura interioară (no, I’m not a freak, so don’t freak out :)) )

La prima poartă de colorare, cea oranj, toți concurenții care am trecut am fost foarte dezamăgiți fiindcă voluntarii abia dacă ne-au împroșcat cu pulbere portocalie; am continuat cursa aproape albi.

10696427_968629946496682_6299098102388448541_n

La restul punctelor ne-am colorat ceva mai tare, însă aceeași senzație am avut-o, aceea că parcă voluntarilor fie le era frică să arunce cu pulberea colorată în noi (dădeau “la picioare” ca-n recomandarea răposatei conducătoare :p ) sau parcă încercau să facă economie de pulbere.

În orice caz, n-a fost ca-n reclame, nu s-a aruncat cu vopsea în noi încât să ajungem foarte colorați la linia de finnish. Mai mult ne-am colorat între noi, după ce-am terminat cursa, când am primit pungile de pulbere, dar despre asta scriu mai jos.

Pe traseu am ajuns la punctul de hidratare care, deși era poziționat pe sensul de retur, ne-a oferit câte-o sticluță cu apă. Ca Prăslea în luptă cu balaurul m-am refăcut după apă și-am continuat să alerg. (Eh, mă dau și eu mare … în realitate am alternat alergarea ușoară cu mersul rapid … )

Una peste alta, am terminat cursa in fix 30 de minute, ceea ce înseamnă că mi-am depășit propriul record de viteză la deplasarea pe jos, de la 8km/oră (în mers) la 10km/oră (media la alergare) ceea ce mă face tare vesel :D

Adevărul este că nici n-am avut experiență cât înseamnă, sau mai bine zis cum resimt, 5km de alergare, așa că am încercat să îmi conserv energia. Și uite-așa, tot conservând și playing it safe am ajuns cu conserva la linia de sosire :)) adică eu aveam impresia că mai este drum de alergat atunci când am ajuns la final. Dacă știam dinainte ce înseamnă cei 5km la alergare (că la mers știu bine) aș fi dat ceva mai mult unt din mine :D

La sosire ni s-a dat câte-o punguță cu vopsea. Deși pe site-ul color run spuneau că ni se vor da două pungi, ni s-a dat doar una. Eu am primit una galbenă, dar am vrut una roz, motiv pentru care mi-au luat-o pe cea galbenă înapoi și mi-au dat una roz.

Apoi ni s-a spus ca primit apă sau bere, dar fetele de la cortul cu bere spuneau că nu au voie să deschidă baxurile cu doze de bere și de îndrumau să mergem la cortul de unde se lua bere contra-cost. Degeaba am încercat de 4 ori să iau o bere gratis, nu mi-au dat :( Altora însă le dădeau, așa că nu știu care era criteriul de selecție …

După sosire, am fost de mi-am făcut o fotografie la cabina Dero. N-a mers din prima. Mecanismul era următorul: intrai într-o cabină mobilă, te așezai pe un scaun și priveai o reclamă la dero pe un televizor 3D, iar un ventilator îți sufla printre picioare miros de detergent, transformând astfel experiența într-una 4D. Apoi ți se făcea fotografia automat, cu un DSLR Nikon D3100 montat pe-un trepied și acționat prin telecomandă.

Înainte de reclamă însă apărea un mesaj care spunea: “Apasă butonul alb dacă NU dorești să faci fotografie cu Clăbucel” (Clăbucel fiind mascota Dero). Evident că am apăsat pe buton, fiindcă m-am gândit că dacă nu apăs trebuie să stau să aștept să-l cheme aia pe Clăbucel de pe unde era prin mulțime să vină să se bage în cabină cu mine și să facem poza împreună.

Aiurea, după ce am ieșit din cabină și m-am dus să-mi iau fotografia, nenea de-acolo mi-a spus ca nu e nicio poză în sistem și că nu trebuia să apăs pe buton, că ăla e acolo dacă nu vreau să fac poză deloc. Păi da’ ce eram nebun să mă bag de la bun început în cabină doar ca să privesc o reclamă și să miros un detergent? :)) )))))

Așa că am intrat a doua oară în cabina de fotografiere, am privit iar aceeași reclamă, nu am mai apăsat butonul alb și camera a declanșat.

Mă întorc la locul de imprimare și aștept. În timp ce așteptam văd cum iese o fotografie cu un bărbos îmbrăcat în alb, mă gândeam “cine dreaq o fi tipul ăsta, că nu l-am vâzut înaintea mea ieșind din cabină?!” … tipul acela eram eu, fotografia era a mea, doar că nu mă recunoscusem :)))

Clabucel la Color Run

Clabucel la Color Run

Cu fotografia în mână am înceăput să caut soluții pentru a o proteja de eventualele pete de culoare iminente. Am avut noroc și-am găsit pe jos, abandonată, punga unui kit de participare, pe care am folosit-o pentru a-mi proteja fotografia.

10647215_968822406477436_7259206444014208964_n

A urmat evenimentul Nor de Culoare, în cadrul căruia cei care ne-am păstrat punguța cu pudră colorată am eliberat în aer, deasupra capetelor noastre, sincron, praful colorat. După acest moment vizual impresionant a urmat un concert al trupei ROA care ne-a ținut în priză și în țopăială vreme de vreo jumătate de oră (cred).

10644811_968646753161668_6980019430393668936_n

După concert, DJ-ul evenimentului a continuat să mixeze și să ofere un spectacol muzical frumos, iar eu m-am dus să mai îmi încerc norocul la bere. Chiar înaintea mea un băiat a primit o doză de bere de la fătucile din cort, așa că am grăbit pasul cu curaj. Degeaba, acelaș răspuns am primit de la fata care cu 20 de secunde în urmă dăduse o bere celuilalt băiat. N-am zis nimic, n-am comentat nimic.

Până la urmă le-am făcut jocul și m-am dus și mi-am cumpărat o bere și un hot-dog. Ambele 5 lei, hot-dog-ul mult mai mic și mai slab calitativ decât cel de un leu de la IKEA. Dar mi-am făcut pofta, m-am așezat ca un turist străin pe asfaltul colorat și am mâncat/băut liniștit.

După aceea m-am mai învârtit puțin și-am plecat. Mai era un loc unde puteam să-mi fac fotografie/magnet de pus pe frigider, dar trebuia să aștept 30 de minute și cum bâlciul era pe sfârșite, oamenii plecau iar eu eram obosit, am zis că nu merită să aștept.

Am venit pe jos spre casă, traversând parcul Herăstrău de la Arcul de Triumf la Casa Presei și continuând drumul pe Bulevardul Expoziției.

În Herăstrău m-am simțit ca într-o frumoasă și călduroasă zi de vară, de vacanță: oameni care se plimbau relaxați, un soare frumos și dogoritor pe cer și flori roșii și vii de jur-împrejurul fântânilor arteziene. Un sentiment superb de libertate și liniște.

After the Color Run

After the Color Run

Pe drum am întâlnit o grămadă de priviri, de la suprindere și zâmbete la panică și încruntare. Mi s-a părut foarte interesant că în funcție de vârstă, cei care mă priveau aveau reacții diferite. Fără ca să fac vreo discriminare sau să insinuez ceva, vreau să spun că persoanele de până în 50 de ani mă priveau cu zâmbet și ochi senini; cei de peste 50 de ani se uitat cu ochi speriați, panicați. Cei din prima categorie râdeau cu voce tare, comentau rostind expresii de genul “ce funny” sau “uite ce colorat e”, iar cei din a doua categorie bombăneau printre dinți și dezaprobau o astfel de ținută.

Ia aminte că am plecat acasă colorat din cap până-n picioare, în special cu multă magenta (roz, simplist vorbind) pe tot capul și pe față. In plus de asta, ia aminte că am 1,93m înălțime și am cam 100 de kilograme, coadă, barbă și mustață și port 50 la picior – și pe deasupra mai eram și roz :))

selfie, Surprised Mode, the color run 2014

selfie, Surprised Mode, the color run 2014

Niște oameni care plantau flori pe bulevard m-au întrebat cu multă curiozitate și respect “Ce zi este astăzi de m-am îmbrăcat așa” și le-am explicat cu mult drag, pe scurt, că am participat la o cursă “a culorilor” unde am alergat 5km și am fost împroșcat cu culoare la fiecare kilometru parcurs.

Când am ajuns acasă am avut surpriza să nu mă mai recunoască motanul pe care il am de 11 ani … ca să vezi cât înseamnă niscaiva culoare pe moacă pentru sistemul de recunoaștere vizuală a unui motănel.

selfie, color run 2014 - happy mode

selfie, color run 2014 – happy mode

Am făcut un duș prelungit, dar tot am rămas cu fruntea și obrajii roz-magenta colorați și puțin verde pe genunchi și pe pumnul drept. Tatuajul cu mascotele Orange s-a cam spălăcit din păcate.

selfie, warrior mode - the color run 2014

selfie, warrior mode – the color run 2014

Am fost plăcut surprins să văd că fotografii profesioniști care au fost la eveniment și care au fost amabili să-mi facă și mie câte-o fotografie în diferite ipostaze au încărcat deja pozele online, iar softul de auto-recunoaștere a participanților după codurile optice de tip QR de pe eticheta de concurent a funționat ireproșabil încât pe zidul meu de pe Facebook aveam deja vreo 8 fotografii (cu mine) de la eveniment.

Nu pot însă să nu mă gândesc ce înseamnă totuși un soft de genul acesta dacă ar fi folosit în scopuri mai puțin prietenoase … nici n-ar mai fi nevoie de cipuri implantate, o ștampilă cu un cod QR pe frunte și fiecare individ ar putea fi monitorizat în oraș în permanență … God, bine că deocamdată e folosit doar pentru taguirea fotografiilor pe facebook :D (third party app).

Cam asta a fost Color Run 2014 Kiseleff. Îmi pare bine că am participat, a fost fun (nu “super fun” sau “extra fun”, dar “fun” e de-ajuns).

selfie, WTF mode, the color run 2014

selfie, WTF mode, the color run 2014

Încep să descopăr și să înțeleg tot mai bine un lucru: că este foarte important în viață să încerci (să faci chestii) și că este important să te eliberezi de orice prejudecăți. Consider că o opinie poate fi rostită, în mod pertinent, pe un anume subiect, în proporție de 90%, doar dacă ajungi să cunoști acel subiect din interior.

selfie, Are you  shitting me? mode, the color run 2014

selfie, Are you shitting me? mode, the color run 2014

Mai mult, consider că atunci când ești în centrul atenției (unde dealtfel mie îmi place să fiu și unde vreau să îmi petrec cât mai mult timp) poți fi năpădit de temeri și îndoieli și alte bazaconii din acestea. Atunci trebuie să te gândești că toți cei din jurul de-a căror critică sau judecată te temi sunt doar alți oameni care au viața lor și treburile lor și care probabil și-ar dori, în sinea lor, pe ascuns, să aibă și ei ceea ce este necesar pentru “a fi pe scenă”.

selfie, I got you bro! mode, the color run 2014

selfie, I got you bro! mode, the color run 2014

In fine, revenind la subiect, povestioara mea scrisă fără re-citire (asta înseamnă: cu posibile erori de frazare; dar hei, aici e secțiunea de blog, deci îmi permit; dacă vrei texte mai bune găsești în pagina de Literatură din meniul de sus alte scrieri de-ale mele, ceva mai elaborate ;)  se încheie aici.

 

 

M-am înscris la Color Run

M-am înscris la Color Run! :D

Cursa este mâine, 13 Septembrie 2014 pe Șoseaua Kiseleff din București. Intrarea participanților se face începând cu ora 8:30 dimineața.

Revin cu detalii mâine. Sunt foarte curios cum o să fie, este prima data când particip la o cursă de alergare și sunt entuziasmat. Sper să reușesc să ajung la linia de finnish într-un timp decent :)))

Eu sunt un foarte bun “mergător” pe jos și ating viteze chiar și de 8km pe oră în mers, dar cu alergatul nu prea am experiență, așa că evenimentul de mâine este o provocare frumoasă, interesantă și … colorată :D

Color Run 2014 Kiseleff - Andrei Thutat

Color Run 2014 Kiseleff – Andrei Thutat

Harta Traseului Color Run 2014 Kiseleff Bucuresti - Andrei Thutat

Harta Traseului Color Run 2014 Kiseleff Bucuresti – Andrei Thutat

Mai multe detalii despre eveniment, până revin eu cu vești și povești, poți citi pe site-ul oficial aici: http://thecolorrun.ro/bucuresti/.

 

Intamplari reale din “Lumea Computerelor”

… adica asta de-o traim noi, in care stam cu nasucul in monitoare mai mult decat stam sub soare cu ochii privind spre cer.

Mi se intâmplă de multe ori în ulima vreme să ma trezesc in supermarket uitandu-ma la produse si dintr-o data simt cum caut repede cu privirea de unde pot sorta produsele dupa pret, crescator.

Sau citesc o carte (din aceea traditionala, cu foi de hârtie și coperți de carton, etc) și dau repede la sumar și mă uit unde e butonul de search ca să scriu ceea ce vreau să caut în carte.

Acum lucrez cu niște foi de hârtie pe care am o grămadă de notițe și trebuie să mi le scriu de unul singur în computer și trăiesc o senzație foarte amuzanta: mă uit la foaia de hârtie scrisă de mâna din fața mea, apoi mă uit la monitor și parcă îmi vine să fac click dreapta de mouse și să dau PASTE, cu textul citit de pe hârtie.

Sau eram în Diverta zilele trecute și am văzut niște produse faine, căutam parcă instinctiv butonul de SHARE pe undeva lângă ele.

Pe bune, nu glumesc, chiar simt chestiile astea din când în când și mă cam sperie …

Astăzi am fost să văd The Expandables 3

the expandables 3

Oau, ce film grozav! Da, îmi exprim entuziasmul, direct, printr-o frază simplă: ce film grozav!

E genul meu de film, doar că pe lângă a face parte din categoria de filme care mă încântă mereu, are și rețeta completă pentru a fi un film bun: imagini frumoase, deosebite, actori simpatici – idoli din copilărie, un scenariu simplu și comun, dar pus bine la punct și aranjat și un buget pe măsură. Fiindcă orice mi-ar spune oricine, banii contează, iar pentru a face un film de acțiune care să “arate bine” pe ecran ai nevoie de o grămadă de ingrediente, printre care și un buget mare.

Înainte de a te apuca să mă critici, hai să-ți zic ce-ți permite un buget mare să faci pentru filmul tău (asta e în special pentru cei care spun fără să gândească înainte că nu ai nevoie de bani pentru a face ceva de calitate sau pentru a face artă – e greșit, ai nevoie de talent, de oameni, de idei și … de bani ;) ):

-  îți permite să angajezi profesioniști în fiecare din categoriile care contează: lumini, decor, costume, operatori, director de fotografie, cascadori, actori

- îți permite să închiriezi echipament, off-camera și on-camera

- îți permite să introduci efectele speciale de care are nevoie genul acesta de film, atât de multe cât e necesar și de calitatea necesară.

Aici mă opresc din enumerare, sper că ai înțeles importanța bugetului.

Revenind la filmul de azi, The Expandables 3, merită văzut. Mai ales dacă ai copilărit cu eroii interpretați de Stallone, Snipes, Gibson, Schwarzenegger, etc. Mai ales dacă adori să-i vezi pe toți jucând acum împreună.

Mi-i aduc aminte pe Snipes și Stallone în Demolition Man, sau Stallone si Banderas în Assasins … ce plăcere nebună să-i văd acum pe toți, de aceeași parte a baricadei.

Merită văzut fiindcă, repet, este un film bun (în categoria sa de filme). Oameni cu puști în mâini, alergându-se și împușcându-se, pot fi filmați în multe filme, scenarii de gen pot fi scrise la duzină, câte-un foc sau o explozie poate aproape orice film să-și permită, dar asta nu garantează că rezultatul final va fi unul deosebit sau filmul care va ieși va impresiona în vreun fel spectatorii.

The Expandables 3 este însă unul din acele filme care reușește să aducă pe ecran (și în spatele camerei) tot ceea ce a fost necesar pentru a deveni un film de acțiune-comedie reușit.

Poate am să mai revin într-un articol viitor cu mai multe comentarii despre acest film sau despre genul acesta de filme și ce anume mă încântă cel mai mult la ele. Dar pentru acum, mă opresc aici.

Înainte să pleci, hai să-ți dau un spoiler mic (apropo, eu urăsc spoilerele ;) )

Pe bune, chiar e spoiler, dacă n-ai văzut încă filmul, NU citi mai jos …

O bucată din acțiunea filmului are loc în București și este filmată într-una din clădirile moderne, noi, din Capitală.

Îmi poți scrie folosind acest formular

Salutare :)

Mă bucur că vrei să vorbim. Folosește, te rog, formularul de mai jos pentru a-mi trimite mesaje, cereri de proiect, oferte de job, gânduri sau orice alte lucruri pe care vrei să le împărtășești cu mine.

Your Name (required)

Your Email (required)

Subject

Your Message

Verification Code

captcha

Please enter the above code in the below field